Mulţi sînt răniţi în bătălia zilnică de acasă. Familia este provocarea majoră a universului intim căci convieţuirea cu celălalt/ceilalţi se erodează în timp pînă la supravieţuire. Romanul de debut al scriitorului rus Pavel Sanaev, dramatizat de Yuri Kordonsky la Teatrul Bulandra, Îngropaţi-mă pe după plintă, panoramează forma updatată şi alienantă a „copilăriei copilului universal”. Pe lîngă jocuri, năzbîtii şi poveşti, copilul contemporan îşi colorează existenţa şi cu frustrările părinţilor, generate în parte de contextul istoric. Regimul comunist a ucis idealuri, a amputat destine, a uniformizat vieţi. Mizeria traiului zilnic a săpat şanţuri în sufletul părinţilor noştri. Omul nou putea să viseze cel mult la un casetofon la care cîntă „Bitălşii”. Bunica a supravieţuit unui război, a fost refugiată, a răbdat de foame şi de frig, primul copil i-a murit în braţe şi a trebuit să îl înmormînteze singură, iar pe cel de-al doilea nu l-a mai putut iubi. Dintr-o fată visătoare, Bunica a devenit rea, arţăgoasă, cicălitoare, cu o nevoie irepresibilă de a-i controla pe toţi. Această mater dolorosa transformată într-un tiran absolut este incapabilă să mai iubească fără să rănească. Potopul de invective şi blesteme este hemoragic (într-un gest reflex de autoapărare, copilul Saşa îşi pune mîinile pe urechi). Are accese de luciditate pe care le anihilează cu şuvoaie de ură. Monologul final, de aproape jumătate de oră, este un cutremurător tur de forţă pe tărîm psihanalitc. Conştientă de răutatea sa patologică, Bunica nu se poate abţine. Întrebarea este dacă poţi s-o condamni.
Mariana Mihuţ face unul dintre cele mai complexe roluri din cariera sa, un personaj–ceapă, cu multiple straturi sedimentate. E bună şi rea, caldă şi cinică, protectoare şi distructivă, dementă şi lucidă. De partea cealaltă, Marian Râlea îi dă copilului Saşa dependenţa de familiaritatea nefericirii şi adultului, durerea amintirilor ireparabile. Fericirea îşi pierde gustul cînd devine cotidiană. Doar starea ei de excepţionalitate o face dezirabilă. Obişnuit cu iubirea terorizantă a Bunicii, Saşa nu face faţă duioşiei mamei decît pe termen scurt. Şi el, şi Bunica au o anume voluptate a suferinţei care îi face incapabili să suporte normalitatea. În microcosmosul familial mai sînt două victime, Mama–copil (Andreea Bibiri), a cărei frică de Bunica îi paralizează dragostea maternă şi Bunicul (Claudiu Stănescu), ale cărui ieşiri violente sînt doar o formă de slăbiciune.
Doi copaci străpung orizontal prima scenă, dîndu-şi „mîna” ca Dumnezeu şi Adam în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină. Şi aşa cum după momentul biblic a urmat o istorie de conflicte şi războaie, şi în spectacolul lui Kordonsky urmează o felie de viaţă injectată cu amărăciune. În final, Saşa preferă să-şi imagineze cum, în sfîrşit fericită, Bunica se dă în leagăn. La adăpostul distanţei temporale, el îşi dă seama că o iubeşte, dar nimic nu poate schimba ceea ce a fost. E prea tîrziu să mai spună „te iubesc”. În sală, peste spectatori ninge deznădăjduit şi putem să plîngem. Pentru Bunica, pentru Mama, pentru Saşa, pentru noi înşine şi pentru fiecare clipă în care n-am spus „te iubesc”.
Teatrul Bulandra, Sala Izvor
Îngropaţi-mă pe după plintă
Dramatizare de Yuri Kordonsky după romanul omonim al lui Pavel Sanaev
Regia: Yuri Kordonsky
Scenografia: Nina Brumuşilă
Lighting design: John Carr
Muzică: George Marcu
Cu: Mariana Mihuţ, Marian Rîlea, Andreea Bibiri, Claudiu Stănescu, Valentin Popescu, Marius Florea Vizante, Profira Serafim
Oana Stoica este jurnalist și critic de teatru.
Foto: Cosmin Ardeleanu
