În cel mai recent Harry Potter (Harry Potter și talismanele morții: partea I), protagonistului îi sînt pe deplin recunoscute (și temute) talentele de vrăjitor. Din această cauză, Ministerul Magiei îl caută pentru a-l extermina, iar Harry este nevoit să fugă și să se ascundă (asta face cam tot filmul). Ceea ce poate fi deranjant la cea mai nou apărută parte a seriei (și penultima) este lipsa umorului. Filmul are adeseori aspectul unui thriller convențional -urmăriri, zgomote neașteptate, imagini întunecate- iar firescul prin care Harry Potter (ajuns la maturitate, cu o mustață rasă și o ceafă groasă, de bărbat) își acceptă rolul de erou, bolborosind formule magice și scornind planuri ingenioase, poate părea caraghios.

Megamind intră și el în categoria filmelor destinate în primul rînd copiilor, dar proiectate și pentru alte vîrste. Dacă pentru prima categorie de vîrstă menționată, filmul este instructiv, arătînd, aparent, că cei care acționează în scopuri rele nu au niciodată cîștig de cauză, spectatorii maturi vor realiza că este vorba despre o caricatură a tuturor clișeelor puritaniste. Megamind este un extraterestru trimis printr-o navetă în spațiu, atunci cînd specia lui pare a fi în pericol. Ajunge pe Pămînt, unde nu se poate integra printre oamenii care se uită la el cu neîncredere. Din moment ce toată lumea îl consideră vinovat pentru orice s-ar întîmpla, extraterestrul se hotărăște să devină malefic, crezînd că și-a găsit astfel vocația. Îl vedem cîțiva ani mai tîrziu, cînd Megamind este teroarea orașului, în luptă cu Metro Men, ce apără Binele. În confruntările lor există o rutină: Metro Men cîștigă de fiecare dată, iar Megamind nu face decît pagube pe străzile orașului și o răpește pe jurnalista sexy ce luptă înfocat pentru dreptate. Însă cînd eroul orașului se plictisește de slujba sa, Megamind realizează că Răul nu își are scopul dacă nu există și Binele, și atunci trebuie să lupte singur pe cele două fronturi.

Medalia de onoare rulează încă în oraș și merită văzut măcar ca o curiozitate. Filmul regizat de Călin Peter Netzer nu este ceea ce s-ar putea numi un „film de autor”, în care subiectul determină, în primul rînd, forma filmului. Regizorul alege să filmeze scenariul lui Tudor Voican (unul dintre foarte puținii scenariști din România care se dedică exclusiv scrisului) și acordă întîietate acțiunilor, într-un mod clasic de povestire. Ion J. Ion (interpretat de Victor Rebengiuc) este un pensionar, veteran de război, cu un caracter puternic, a cărui dramă este provocată de pierderea autorităţii odată cu înaintarea în vîrstă. Bărbatul primește o medalie de onoare ca rezultat al unor fapte de vitejie în cel de-al Doilea Război Mondial, ceea ce îi ridică stima în ochii familiei și ai vecinilor. Pensionarul își rememorează trecutul și găsește evenimentul ce ar putea explica motivul pentru care îi este acordată distincția: o ispravă de război ce a trecut neobservată în urmă cu cincizeci de ani. Ion J. este însă curînd înștiințat că medalia i-a revenit printr-o greșeală, iar personajul ajunge din nou să fie confruntat cu existența sa banală. Drama bătrînului din Medalia de onoare, capitală pentru el, minoră pentru cei din jur, este privită cu îngăduință de către autori, poate chiar cu prea multă îngăduinţă, în propunerea lor ușor demonstrativă.

 

Săptămîna aceasta vor mai putea fi văzute, sau revăzute, în capitală, două filme ale unuia dintre cei mai interesanți cineaști de azi: regizorul francez Arnaud Desplechin. Între Un conte de Noël, realizat în 2008, și Rois et reine, din 2004, există mari asemănari de subiect și de abordare, ceea ce semnalează un autor cu un stil bine definitivat. Recunoaștem același mod de a nara: Desplechin atrage adesea atenția asupra modului în care întîmplările sînt povestite; atunci cînd un personaj citește o scrisoare în filmele sale, expeditorul apare recitînd către cameră rîndurile scrise. Regizorul se folosește de acest artificiu și de altele cîteva – voice-over-ul sau inserturile ce sintetizează acțiunea- deloc pretențios, dimpotrivă, ludic, ca exaltare a felului în care convențiile clasice pot fi înșelate. 

Un conte de Noël și Rois et reine pleacă de la aceeași premisă: familia se reunește din cauza unui eveniment trist (iminenta moarte a mamei în primul dintre filme și chiar moartea tatălui în cel de-al doilea menționat), iar revederea trezeşte conflicte trecute sub tăcere și provoacă isterie între membrii familiei. Personajele lui Desplechin sînt cel mai adesea nevrotici, intelectuali cu idei puternice despre existența proprie, incapabili însă să se conformeze unor realități diferite de felul în care văd ei lucrurile. Cu însușirile unor antieroi chiar, personajele regizorului francez nu alunecă în caricatural, pentru că miza aici nu este una moraliastă. În filmele lui Desplechin neconcordanțele caracterizeză realitatea diversă și din acest motiv frumoasă. Mai departe de scenele tensionate există surpriza și de aici optimismul lui Desplechin, un autor tandru și senin.


 
Gabriela Filippi este redactor Film Menu.