Aplauze
Ce se întîmplă după ce oamenii se așază pe scaun sau pe podea, cu biletul în mînă, și se sting luminile, atunci cînd începe discuția dintre performer și spectator.
Ne așezăm, repejor, în linie. Îi iau de mînă pe ăl’ din stînga și din dreapta, „Dacă uiți vreun pas, te uiți la mine, da?“. Dau din cap. În minte repet tot dansul, îmi zic că-i ușor. Din stînga, cineva anunță, mai mult în șoaptă, să ne pregătim. Gata. Intrăm pe scenă. Toți privesc serioși înainte. Încerc să trag cu ochiul spre capătul liniei, dar toți sînt mai înalți decît mine. Toți dansează de mai mult timp. Îi aud tachinîndu-se, în glumă, în timp ce ne așezăm în rînd. Nu prea înțeleg ce-și zic, sîntem nouă în ansamblu. Dar n-apuc să termin gîndul, că începe muzica și simt cum mă trage șirul.
Ies din spatele cortinei cu capul în jos, atentă la picioarele colegului din dreapta. Am mîinile reci, îmi transpiră, simt că îmi bate inima în urechi, vîjîie. Trag aer în stomac, mă ține un pic costumul, și ridic privirea. Mă orbește lumina, văd sala în ceață. Nu-mi dau seama dacă e plină, unde sînt oamenii, dar aud aplauze. Îndrept spatele. Băiatul din dreapta îmi strînge mîna, rupem rîndul și sînt chiar în capăt. Mi se face pielea de găină, ridic bărbia, pun mîna în șold și încep să bat cu călcîiele în podea de parcă n-ar fi ale mele. După luni de repetiții, dansez prima dată pe scenă.
E vara anului 2006. Fac dansuri populare, la fel ca tata și ca tatăl lui. După spectacol, privindu-mă pe sub ochelari, tata îmi spune cu un ton apăsat că tot dansul m-am uitat în jos. Că trebuie să îmi controlez picioarele, am dansat îngenuncheată și-am ținut vîrfurile în interior. Nu-i bine. Mă și imită, să înțeleg. Pe scurt, n-a fost bine. Sîntem în bucătărie și tata fumează în timp ce vorbește. Iar eu mă gîndesc: Cum să nu fie bine? Toți oamenii ăia atenți la mine și nimeni nu observă că m-am înroșit, nimeni nu nu mă întreabă de ce nu vorbesc, de ce-s așa timidă. Toți îmi urmăresc doar mișcările corpului pe ritm, emoțiile – sînt convinsă că fiecare om din sală simte la fel de intens ca mine. Dar, cel mai important, aplauzele. Cînd le aud, nimeni nu mai există în jur. Îmi aleg o persoană din public și o privesc fix cum aplaudă. Uit să respir, totul se întunecă în jur.
Opt ani mai tîrziu, într-o seară de noiembrie, ne pregătim să ieșim din cameră. Cristiana și Oana s-au dezbrăcat deja. Eu împăturesc chiloții atent. Îndrept dantela de pe margini, o presez între mînă și stomac și întind satinul cu palma, să nu rămînă dungi. Îi pun pe masă, printre scrum și chiștoace, și-i mai întind o dată. Oana se uită la mine, eu mă uit la Cristiana, ne zgribulim toate trei, tragem aer în piept și zicem deodată: „Hai să mergem“. Ne îmbrățișăm. Le simt pielea rece, mă încordez și încep să tremur. Ies din cameră cu capul în jos, privindu-mi picioarele. Culoarul pe care ne mișcăm e luminat de un singur reflector. Stăm așa cîteva secunde. Fără să ne mișcăm, fără să ne uităm la oamenii din jur, iar eu mă gîndesc: Dacă nu înțelege nimeni ce facem, dacă mă judecă și dacă întreabă ce dracu’ fac eu aici, vînătă de frig și dezbrăcată? Ridic privirea și o fixez în ochii Cristianei. Ne facem semn din cap și începem. Uit să respir, totul se întunecă în jur.
Prima dată cînd am cunoscut-o pe Cristiana, nu i-am zis niciun cuvînt. Dar am rîs. Ea a zis o glumă și eu am rîs zgomotos, cu poftă, din stomac. Ne-am împrietenit după ce m-am oprit din rîs. Cristiana Negoescu a studiat producție media în Anglia, face fotografie de vreo zece ani, pictează și experimentează cu filmul. Pînă la performance a mai fost doar întrebarea: „Te bagi“? Apoi a fost Oana, solista trupei Poetrip, care a zis da într-o secundă.
Acum sîntem față în față, o văd venind spre mine cu ochii mijiți și anticipez impactul. Ne izbim una de alta în mijlocul a vreo 70 de oameni. Îi aud respirînd, le simt privirile la fel de bine cum simt pelvisul Cristianei lovindu-l pe al meu. Nonsense Observation, așa se numește performance-ul. Alergăm una către alta, ne lovim sau ne îmbrățișăm și încercăm să traducem fizic relațiile interumane. Dar eu nu mă mai simt om. Corpul îmi pleacă automat de pe loc, nu-mi mai controlez gesturile. Momentele de luciditate sînt cele în care mai întorc privirea către public. Un bărbat își acoperă ochii cu mîna, nu se mai uită la noi. Își sprijină capul pe umărul fetei de lîngă el, amîndoi stau pe jos, și ne mai privește doar pe furiș, printre degete. Se chircește la fiecare impact.
Înghesuiți într-una din cele trei camere ale Galeriei IX, oamenii nu scot o vorbă. Negociază între ei, să-și facă loc, în picioare sau pe podea, în jurul nostru. Dacă întind mîinile, ne pot atinge. Pe măsură ce se adună, mi se aprind obrajii de la căldură. Abia cînd iese cineva, și deschide ușa, îmi aduc aminte că-i noiembrie și afară îți ies aburi din gură de frig. Dar înăuntrul casei vechi, cu etaj, de pe Aviatorilor 9, lumea transpiră.
Performance. Înainte să fac, înainte să văd, înainte să fi citit măcar ceva despre asta, m-am întîlnit cu comentariul din 2010 al unui bărbat, la sfîrșitul unui articol de pe moma.org, „100 Years: A History of Performance Art“. Zicea că numai academicienii disperați să mai creeze cărți, cariere și reputații văd performance-ul ca pe o formă de artă. El este, de fapt, superficial, narcisistic și sociopatic, zadarnic și avar. Arta performativă, zicea el, e opoziția Artei Moderne, care ar trebui să reprezinte unificarea umanității cu natura și Dumnezeu. Continua cu o demolare sistematică a performerului, un copil răsfățat și elitist. Înverșunarea lui, pe care aveam s-o mai găsesc și la alții, m-a făcut curioasă. Mă prindeau diminețile urmărind imagini cu Marina Abramovic. Ea a fost primul performer de care am auzit. Femeia care, în 1976, într-un spațiu gol, alerga înspre partenerul ei de atunci, Uwe Laysiepen, Ulay pe scurt, și se loveau brutal.
Pînă în octombrie 2013 nu mi-am imaginat că în România cineva face așa ceva. Odată cu începutul protestelor împotriva proiectului de la Roșia Montană am aflat de Dan Perjovschi. Într-o seară a vorbit despre proteste, artă, politică și despre relația dintre ele într-o cafenea de langă Ateneu. I-am ascultat fascinată povestea despre momentul din 1993 în care și-a tatuat „România“ pe braț, în cadrul festivalului de performance Zone, din Timișoara. L-a numit anti-performance. Cînd am ajuns acasă, fără să mă descalț sau să mă dezbrac, am căutat pe Google. Zone festival a fost unul dintre primele festivaluri de performance din România, după '89. O adunare de artiști români și străini care aveau, în sfîrșit, prilejul să-și prezinte munca și să colaboreze. Site-ul există și azi; e un amestec de texte despre performance-ul românesc, prezentări ale artiștilor participanți și o descriere a festivalului în contextul lui 1993.
La începutul anilor ’90, au apărut din ce în ce mai multe festivaluri de performance la noi. AnnART, primul festival de artă performativă, care se desfășura în zona lacului Sfînta Ana. Periferic, care se desfășura la Iași, din inițiativa lui Matei Bejenaru, care a participat și anul acesta la Xplore Festival.
„Cînd eram la școală și luam note bune, eram cam tocilar, maică-mea îmi zicea tot timpul: «Ah, pe tine nu te-am vrut», că eu sînt al patrulea copil, «dar uite ce note bune ai» și-mi intra asta în față tot timpul, cu «Nu te-am vrut». Mi-a povestit soră-mea la un moment dat că, «Băi, mama chiar nu a vrut să te aibă și a încercat să te avorteze». Dar nu dintr-o chestie din asta, că nu mă vrea pe mine, ci că nu are cu ce să ne hrănească. Și atunci mi-am dat seama de unde am eu nevoia asta de atenție si de validare.“ Gesticulează larg. Cînd accentuează un cuvînt din ton, ridică și sprîncenele. Îndoaie degetele, le aduce împreună, le împrăștie. Trece lejer de la o idee la alta. Îmi răspunde la întrebări pe care eu uit să le pun. Îl stiu pe Paul de prin 2011, era animator în Gaia Boutique Club, unde dansează și acum. De aici a pornit pentru el performance-ul, de la dans. De la toate nopțile în care pierdea noțiunea timpului dansînd și mai ajungea acasă după trei zile. În perioada asta nu mai are la fel de mult timp să danseze prin cluburi. Colaborează la mai multe spectacole în același timp.
Paul Dunca a absolvent de coregrafie și masterand în dramaturgie. L-am văzut pe tocuri, în costume flamboaiante, machiat, cînd dansa, cînd punea muzică, cînd performa. Acum stă pe scaun, în tricou și pantaloni scurți, bea o bere și-mi povestește ce simte în timpul unui performance. E un moment pe la mijloc în care ai toată atenția publicului. Atunci nu mai e vorba despre tine. Se deschide un canal pe care poți doar să-l simți și devii un simplu mesager. Performance-ul îți dă ocazia să-ți asumi povești și să expui lucruri pe care n-ai să le vezi în viața de zi cu zi. „Am senzația asta, că oamenii chiar au nevoie să vadă lucruri pe care ei nu le-ar face“.
Mă întreb dacă așa e. Cristiana trage de sfoară, îmi zgîrie pielea și simt durerea pînă în degete. Îmi înăbuș o icnire, „Să nu-și dea nimeni seama că mă doare“, îmi zic în gînd. Dar șoptesc un „au“, să-l auzim doar noi. În timpul ăsta, îi aud vocea. Vine din public. Bolborosește, comentează, se ceartă cu lumea. Nu înțelege „ce căcat se întîmplă aici“. Ce-i cu pitica asta dezbrăcată, ce se împing astea. Ce-ar trebui să înțeleagă el. Pitica, în imaginea asta, sînt eu. Corpul merge înainte, dar mintea mi se blochează. Îmi țin respirația, încordez pieptul și clipesc des, să nu iasă lacrima. Nu mai simt sfoara. Vreau să mă opresc, să-l chem și să-i explic ce facem. De ce facem. Să-i zic, hai, întreabă-mă. Dialog.
La sfîrșit, zacem goale și transpirate. Oamenii încep să se apropie, cu mîinile întinse, parcă în semn de pace, și ne felicită. Ne aplaudă. Își exprimă încîntarea cu semne de exlamare și epitete. Dar nu uită să ne anunțe c-au mai fost unul sau doi care au plecat, pe la mijloc, iar X-ulescu a comentat. Și mă întreb cum ar fi să nu avem public.
Ca pe vremea lui Ceaușescu. Totul cu tine, pentru tine, în fața ta și a unei camere foto. O luptă cu sistemul, pe la spatele lui, din sufragerie. Ca Ion Grigorescu care încă din anii '70 se poza în cele mai intime ipostaze, se juca cu corpul lui gol și se filma avînd dialoguri fictive cu Ceaușescu. Luna asta, din primul salariu, mi-am cumpărat un ruj, o pereche de chiloți transparenți și Ion Grigorescu: Omul cu o singură cameră, volumul editat de criticul de artă Alina Șerban, care cuprinde mare parte din lucrările lui. L-am văzut la English Bookshop și treceam pe acolo cînd plecam de la serviciu ca să mai văd o fotografie și să mai citesc o bucată de text.
Spațiul strîmt în care se poza, intimitatea ipostazelor, gîndul că totul era ascuns mă fac să bîțîi din picior. Am impresia că sînt într-un lift prea mic, trag aer în piept, să fiu sigură că mai pot să respir. Ideea că oamenii performau fără să știe că fac asta, fără ca nimeni să-i vadă, fără efecte, mă ustură ca o înțepătură de păianjen. Și îmi vine în minte ce mi-a zis Paul, că publicul îți dă putere. Preia starea și emoțiile tale, simți că expui problema, iar asta vine la pachet cu un sentiment de empowerment. N-ai cum fără public. Ăsta e cuvîntul. Empowerment. Momentul în care mi se golește mintea, în care oamenii din jur devin o masă de umbre și respirații. Cînd mișc picioarele din instinct și ritmul inimii se intensifică. Înlocuiesc teama de ridicol cu nevoia de-a transmite mesajul. Lumina nu mai e ațintită pe mine, ci pe emoțiile mele. Și îmi imaginez că spectatorul simte asta. Chiar și cel care pleacă după un sfert de oră. Ori cel care ne întreabă, la sfîrșit, de ce a trebuit să plătească bilet. Despre asta e vorba.
Denisa Niță este redactor colaborator la revista Carevasăzică.
