„Anumite texte se încăpățînează să iasă din sertar” – interviu cu actorul Ionuț CARAS

În peisajul cultural clujean s-a impus un proiect care își propune să realizeze, cu mijloacele artei actorului (dar nu tocmai în sensul în care ne-am obișnuit în fotoliul comod al convenției teatrale) o arheologie a sensurilor, extrasă din texte importante ale literaturii autohtone și universale, dar și din pagini mai puțin familiare publicului. „Texte bune în locuri nebune” este un demers care ne întoarce la funcția cuvîntului integrat discursului literar, dar care, prin depășirea propriei ținte, propune, de fapt, o alternativă performativă în spațiul cultural autohton.

Cum s-a născut proiectul „Texte bune în locuri nebune” și ce a dus la materializarea lui?

Proiectul s-a născut în underground-ul clujean, în celebra cafenea multiculturală Insomnia, unde am făcut şase ediții de „Texte bune în locuri nebune”. Cred că am simțit nevoia (normală pentru un actor care caută, cred eu) de a rosti și altceva decît textele pe care le spun de obicei la teatru. Așa că am ales diverse texte non-dramatice, literatură mai nișată sau fragmente de jurnal, discursuri politice etc. Ultimul show făcut în Insomnia a fost #REZIST? #INSIST!, exact în mijlocul protestelor din februarie. Un fel de docu-dramă cu iz satiric și cu semne de ÎNTRE-BARE. Apoi am simțit nevoia să mă plimb, artisticește vorbind, prin diverse spații. Am prezentat proiectul în cadrul TDS (Sfera Donatorilor din Transilvania) și, sprijiniți de Asociația Niște Oameni și de Teatrul Național din Cluj, am reușit să găsim finanțare pentru încă 5 ediții.

Cine susține proiectul dumneavoastră și care sînt factorii implicați în el (la nivel instituțional sau independent)?

În afară de bugetul pe care am reușit să îl strîngem prin donații, avem și susținerea cîtorva prețioși prieteni care ne urmăresc carierele și care cred în noi. În rest, soluția e reprezentată de parteneriate cu diversele instituții sau alte entități cu care colaborăm (Liceul Teoretic Nicolae Bălcescu, Fabrica de Sport, Hub-ul cultural H33, Comandamentul Militar din Cluj, și alții – pe care încă nu îi știm).

Cum sînt alese textele prezentate?

Cu grijă. Și în același timp fără vreo țintă precisă pe termen lung. E vorba de inspirație, de anumite texte care se încăpățînează să iasă din sertar sau pur și simplu de alegeri de moment. Sau de ce îmi inspiră un anumit spațiu în care aș vrea să exist. În octombrie am debutat sub această nouă identitate cu Scrisoare către tata, de Franz Kafka, acum pregătim NICHITANAUM, un poetic battle, urmează un concert cu inserții din literatura Orientului, scrisori de pe front și… mai vedem ce aventuri ne așteaptă. Pentru că e o aventură să concepi un spectacol, fie el și lectură, de la zero: să alegi textul, locul, oamenii, să te adaptezi în permanență, să găsești costume, să faci rost de suport tehnic, să te promovezi. Și culmea e că jucăm doar o dată. Cine e acolo, e acolo. Cine nu, nu. Acum și aici, cum s-ar spune. Unii s-ar întreba ce rost are tot acest efort. Poate că răspunsul e inclus în întrebare, poate că… pur și simplu e un soi de curiozitate în mine, un fel de dorință de a construi castele de nisip. Poate că e un soi de impuls orgolios de genul „ia să văd: pot?” Habar nu am și nici nu îmi bat capul foarte tare cu răspunsul la „de ce fac asta?” Pur și simplu acum fac și asta. Oricum, drumul de la o idee la seara întîlnirii cu publicul – asta contează. Și emoția, peripețiile de pe drum.

Cu ce actori ați colaborat pentru acest proiect și ce criteriu a stat la baza selectării lor?

Matei Rotaru m-a însoțit de la început. E un actor care zice da, la propriu și la figurat. Și asta e o calitate pe care o întîlnesc tot mai puțin. Și, în afară de asta, e si talentat, disponibil, ludic. Plurisemantic și metamorfic. Am lucrat și cu Mara Opriș, o actriță extrem de specială, cu o personalitate puternică și cu un vag aer de pasăre Phoenix care din păcate nu se bucură de privilegiul de a fi pe scenă atît cît ar merita, privilegiu din care unii se înfruptă atît de ușor și nejustificat. Am mai lucrat cu sora mea, Alexandra Caras, cu colega mea dragă Patricia Brad, cu seniorul Petre Băcioiu, cu simpaticul tenor Adonis Tanța, cu Patrick Negrean, Liviu Bora, Viktor Hegedus, Ștefan Dogaru, Ștefan Liță – unii foști, iar alții actuali studenți. Lucrez cu oameni cu care mă simt bine și care mi se par potriviți pentru proiectul respectiv.

În ce măsură proiectul poate contribui la educația publicului tînăr? Este el un demers educațional?

Da, are și această componentă. Cartea, lectura, sînt vitale. Dezvoltarea noastră în bine e vitală. Chiar dacă pașii sînt foarte mici, e important să încercăm să ne îmbunătățim pe dinăuntru și pe dinafară. Și desigur, avem metode originale de a livra / prezenta texte care poate, în mod normal, ar fi ignorate sau lăsate în librării… Tinerii vin în număr mare. Adică, pentru mine, 40-50 de tineri la un eveniment de genul ăsta – e un număr mare. În general, avem parte (și noroc) de un public aparte care vine să asculte Texte bune în locuri nebune. Oameni care citesc, gîndesc cu propriul cap, sînt deschiși la lucruri noi. Și lumea vorbește, se află cînd e bine. Acum, la NICHITANAUM, s-au epuizat locurile în cîteva ore.

În cazul în care avem de-a face cu spectacole lectură, cîtă performativitate e implicată?

Lăsăm lucrurile destul de libere. Nici nu avem cum altfel. Fixăm niște piloni, avem cîteva repere și căutăm să obținem un oarecare flow. Repetăm cam o săptămînă pentru fiecare proiect, e normal să fie așa… Noi facem niște schițe, niște crochiuri, nu sînt spectacole în sensul clasic al cuvîntului. Nici nu mă interesează neapărat asta. Asta fac la teatru. În același timp, nu sîntem nici complet țăcăniți. Poate că ar trebui măcar o dată. Oricum, pentru mine, textul primează în acest proiect, el e scopul. Încercăm doar să nu îi ruinăm sensurile și să nu îl chinuim prea tare. Să nu îl stricăm.

Care au fost reacțiile publicului, cum au primit spectatorii propunerile dumneavoastră?

Aș fi vrut să vorbesc cu fiecare în parte dar nu am reușit. Cei cu care am vorbit mi-au spus că le-a plăcut, au ascultat, s-au distrat, au înțeles, că au fost atinși. Cam asta e, nu? Oricum, lumea ne salută încă sau ne răspunde la salut. Cîteodată ne mai și zîmbim. A! Mai sînt și cei care ne spun că ei nu au mai văzut niciodată așa ceva. Acuma, sensul îl dați dumneavoastră.

Vă gîndiți să extindeți această inițiativă și dincolo de Cluj-Napoca, să o promovați la nivel național, ca, de exemplu, sub forma unui proiect itinerant?

Da, ne gîndim.

a consemnat Gina ŞERBĂNESCU

Foto credit: Robert Puțeanu