Antoniu
Antoniu clipește des, atît de des încît ochii lui par niște mărgele prinse în elicele pleoapelor. Privindu-l, îți spui că acuș, acuș își va lua zborul din mijlocul nostru,
acuș, acuș elicele îl vor purta deasupra noastră, în aerul călduț de sfîrșit de martie.Și că de acolo va continua să ne privească, blîndețe întruchipată, cu aceeași duioșie și groază.
Antoniu se așază și se ridică de la măsuță ca un bătrînel melancolic.
În fața lui sînt înșirate bucăți de carton de forme și culori diferite. Cînd recunoaște culoarea albastră, și soarele iese din nori.
Cînd indică pătratul, acea căsuță fără acoperiș sau ferestre care-l nedumerise atît, Georgiana bate palma cu el și asta înseamnă că Antoniu are voie acum să ia una dintre palete și să se joace frumos cu mingea, cum numai el știe.
O aruncă spre mine și rîde. O aruncă spre mine și cade în gol.
*
Leului i-a făcut capul buba
și, de aceea, îmi explică Alexandru,
trebuie să mergem la doctor,
unde dinozaurul verde e doctor.
Acum că am construit garajul,
în el poate încăpea mașinuța de jucărie
cu care mai devreme era să facem
un accident.
Alexandru se ghemuiește
și se întinde, face exerciții
pentru următorul joc
pe care-l vom inventa.
Pot zbura și picioarele
dacă rîzi ca un crocodil la soare.
Dar asta nu ne învață la Centru.
Ce este un garaj? Ce e un crocodil?
De cîte raze are nevoie o minge
ca să se transforme într-o dimineață în soare?
Șoarecele și doamna se joacă împreună
pe mochetă, Alexandru rîde,
e un vîrtej în care nu-i mai poți deosebi
unul de celălalt.
Șoarecele e doamna, dar doamna nu-i șoarecele.
Unde te-ai ascuns, Alexandru?
Cînd ne mișcăm așa, totul pare de sticlă.
Ziua mea este pe 4 octombrie,
Doamne, cîte-s pe capul meu.
Acum un an, cuvintele erau prea umflate,
de-abia încăpeau în cap
ca atunci cînd doamna nu te vede și
poți să bagi în gură șapte sau opt
gume de mestecat deodată.
Corpul lui e mic și plin de ligamente.
Poate că de aceea se mișcă atît de ciudat.
Cînd îl ating, și picăturile se transformă în cuie.
Îmi vor crește mîinile voi putea apuca aerul
în care plutesc atîtea forme
pe care nu le putem numi.
La iniţiativa Asociaţiei ATCA (Asociaţia de Terapie Comportamentală Aplicată), revista Dilema veche a invitat mai mulţi scriitori la întîlniri cu copii autişti. Timp de două săptămîni, scriitorii au avut ocazia să cunoască atît situația generală a copiilor cu care se lucrează, cît și cazuri particulare. Acesta este al treilea text pe care îl publicăm în cadrul campaniei "Scriitori despre autism”.
Foto: Ana Toma
