„Animalele ne ajută să ne înţelegem mai bine” - interviu

Lungmetrajul Domestic al lui Adrian Sitaru – aplaudat la festivalul Go East de la Wiesbaden – îşi continuă cu succes întîlnirile cu publicul din ţară.

În filmul Domestic, aţi abandonat unghiul subiectiv în favoarea naraţiunii eliptice. Ce aţi urmărit?

Depinde ce numim unghi subiectiv. Nu înseamnă că, dacă actorii nu se uită în cameră, nu este unghi subiectiv, aşa cum în viaţă reală, uneori observăm sau spionăm fără a fi văzuţi, deci fără a se uita nimeni în ochii noştri. Aş prefera să zic că am folosit un unghi subiectiv mai stilizat.

Ce animale aţi avut în copilărie şi cum v-a marcat relaţia cu ele?

Acasă, la bloc, am avut nişte turturele care şi-au facut cuib în balcon şi cărora le-am hrănit puii; apoi, un porumbel lovit, găsit pe stradă. Am trăit însă printre animale, în vacanţele de vară, la bunicii de la ţară, de lîngă Sibiu.

Cînd aţi regizat scurtmetrajele Colivia şi Lord, aveaţi deja în minte scenariul unui lungmetraj cu subiect oarecum asemănător?

Scenariul era în lucru cu mult înainte de scurtmetraje, ele erau parte a proiectului de lungmetraj, însă le-am făcut înainte de lung pentru că funcţionau şi singure. În plus, am găsit şi banii să le filmez.

Viaţa la bloc în Domestic este departe de a fi amuzantă. Este filmul o comedie, aşa cum a fost prezentat?

Eu cred că se rîde destul de mult ca să-i putem spune comedie. Am zis întotdeauna că este o comedie care şi emoţionează. Peste tot unde este dezvoltat puţin subiectul, în prezentari ale filmului sau în interviuri, am folosit formule de la „comedie dulce-amaruie”, pînă la formula „comedie neagră” sau chiar „tragicomedie”. E adevărat că am preferat, uneori, să lăsăm doar termenul de „comedie”, căci orice este „negru” în filmul românesc este automat asociat cu mizerabilism şi dramă, ceea ce sperie şi puţinii spectatori care mai vor să vadă un film românesc nepremiat în festivaluri de top.

S-a tot spus că în filmele româneşti se vorbeşte urît, personajele sînt uneori caricaturizate, fără a fi neapărat puternice. Credeţi că trebuie continuat în aceeaşi direcţie?

Nu am un răspuns. Cred că trebuie să continuăm aşa cum simţim, să nu ne luam după reţete sau păreri.
Animalele care apar din film ne ajută să înţelegem mai bine ce se întîmplă… Cred că, în general, animalele ne ajută – aici includ şi subdimensiunea psihologică de a ne ajuta să ne înţelegem mai bine pe noi, apoi, pe alte personaje din jurul nostru. Pînă la urmă, asta vine la pachet în orice basm sau poveste, în Capra cu trei iezi, spre exemplu. Puteţi să-mi găsiţi, oare, vreo poveste sau vreun basm în care să nu apară animale cu un rol, măcar secundar? De fabule nici nu mai aduc vorba.

Dacă miza filmului nu se sprijină pe firul narativ, cum aţi lucrat scenariul, ce anume v-a stîrnit?

Scenariul e construit pe temele comune pe care le au poveştile, teme comune şi altor filme ale mele: responsabilitatea, relaţiile de familie, sinceritate versus minciuna, moartea. M-au stîrnit amintirile propriilor experienţe din copilărie – cu animale, în primul rînd – felul în care m-am raportat la ele, felul discriminativ în care ne raportăm la moarte, atît de diferit şi de gradat între moartea unei muşte, a altor animale şi, în final, cea a unui om. Nu în ultimul rînd, însemnătatea noţiunii „domestic” pentru specia animală, dar şi pentru cea umană.

Dacă ar fi să vă transformaţi 24 de ore într-un animal, ce aţi alege să fiţi?

O acvilă. Dar şi un delfin mi-ar face plăcere.
                         
interviu realizat de Roxana Călinescu