Amicul public numărul 1, John Stewart

Există personaje publice care te binedispun în mod natural cu energia lor debordantă şi umorul coroziv, iar Jon Stewart, realizatorul emisiunii The Daily Show de pe canalul de televiziune american The Comedy Central, se numără printre acestea. La începutul anilor ’90, Stewart, comic din circuitul cluburilor de gen din New York, îşi manifesta încă de timpuriu preferinţa către parodia politică. Atunci îşi permitea să critice la fel de deschis ca acum politica externă americană, ca şi confruntările din Orientul Mijlociu, un loc atît de strîmt încît "Iisus, Mohamed şi Moise au mers la acelaşi liceu". După o perioadă obscură pe MTV, Stewart a trecut în 1999 la Comedy Central. A fost în mai multe rînduri prezentator al premiilor Emmy şi Oscar (la ultima ediţie se prefăcea că urmăreşte pe iPhone filmul Lawrence al Arabiei) şi a jucat şi în cîteva filme artistice şi documentare. Vorbim despre prezentatorul programului de ştiri umoristice numit simplu The Daily Show care a acumulat în ultimii ani un capital politic considerabil. În timp ce canalele CNN, Fox şi MSNBC intoxicau telespectatorii cu cocktailuri de informaţii despre asalturi sexuale şi celebrităţi de tabloid gen Anna Nicole Smith, Jon Stewart şi-a asumat sarcina de a discuta subiecte "grele", cum ar fi, de exemplu, politizarea Departamentului de Justiţie şi eforturile Casei Albe de a-şi spori puterea executivă. De patru ori pe săptămînă, Stewart şi colaboratorii lui cartografiază topografia complexă a relaţiilor publice din Statele Unite, oferind o acută critică a sistemului. Într-un sondaj din 2007, populaţia americană l-a ales pe Jon Stewart - fundamental, un autor de ştiri parodice foarte asemănătoare cu cele din Academia Caţavencu, Le Canard Enchaîné sau The Onion - pe locul al patrulea în topul celor mai admiraţi jurnalişti de televiziune, după Brian Williams şi Tom Brokaw de la NBC, Dan Rather de la CBS şi Anderson Cooper de la CNN. Un studiu din acest an al Centrului de jurnalism Pew a ajuns la concluzia că programul în cauză are un impact cu neputinţă de negat şi că îi determină pe americani să gîndească în mod intens critic despre ceea ce se petrece în spaţiul lor public. Michiko Kakutani, cea mai cunoscută dintre criticii de întîmpinare de la The New York Times, nota că motivul pentru care atîţia americani rezonează cu programul lui Stewart este legat de simţul absurdului manifestat de acesta, "într-o epocă în care disonanţa cognitivă a devenit o epidemie naţională". The Daily Show şi-a cîştigat atît renumele de a fi cel mai inteligent şi amuzant show TV, cît şi o sursă provocatoare şi substanţială de informaţii. Jon Stewart spune adevărul într-un limbaj frust, uneori profanator, folosind satira şi umorul pentru a se asigura că analiza politică nu devine niciodată prea serioasă sau pretenţioasă. El deconstruieşte ştirile zilnice într-un mod detaşat şi ironic, demascînd ipocrizia diverselor afirmaţii politice mai ales prin juxtapuneri de replici contradictorii ale aceloraşi personaje. Deşi întruchipează pentru unii iconoclasmul absolut, Stewart apare totuşi ca un comedian echilibrat care încearcă să păstreze intenţia originală a personajului ironizat, păstrînd o nuanţă de respect pentru acesta, oricine ar fi. De-a lungul timpului, show-ul a avut ca invitaţi candidaţi la preşedinţie, foşti preşedinţi, lideri politici internaţionali sau oficiali din administraţia americană. De multe ori, "interviurile" lui Jon Stewart cu diverşi autori i-au ajutat pe aceştia să îşi vîndă mai bine cărţile. În acelaşi timp, duşmanii spun că, la nivel individual, emisiunea accentuează cinismul privitorilor tineri şi, la cel general, clivajul, cu neputinţă de trecut, dintre democraţi şi republicani. Invitat la emisiunea Crossfire de pe CNN, odată cu apariţia cărţii sale din 2004, America. Un ghid făcut de un cetăţean al democraţiei în inacţiune (America. A Citizen’s Guide to Democracy Inaction), Stewart nu şi-a mascat preferinţele democrate (la epoca respectivă reprezentate de John Kerry). În luna februarie a acestui an, la Larry King, a fost invitat să-şi spună părerea despre candidaţii la preşedinţia americană din acel moment. Stewart a afirmat că Hillary Clinton a fost votată cu precădere de populaţia masculină latino în vîrstă, nu din motive care ar avea legătură cu abilităţile ei politice, ci cu felul cum arată. Barak Obama este o figură care îl inspiră, iar la ideea că America nu este gata pentru un preşedinte de culoare, s-a întrebat candid dacă vor fugi americanii din propria ţară ca atacaţi de Godzilla, dacă acesta va cîştiga alegerile din noiembrie. Obama, de altfel, s-a declarat un fan al lui Stewart şi al capacităţii acestuia de a remarca inadvertenţele din actuala campanie electorală. Stewart a urmărit fidel şi de la faţa locului convenţia democrată de la Detroit şi pe cea republicană de la Saint Paul, în cadrul cărora cele două partide şi-au declarat candidaţii unici la alegerile prezidenţiale din noiembrie. Pentru el, Sarah Palin, guvernatoarea de Alaska, aleasă de John McCain "de la ultima frontieră către următoarea frontieră" ca posibil vice-preşedinte, arată ca bibliotecara sexi, amabilă, dar cu probleme, din filmele de pe Cinemax. În emisiunea din 4 septembrie, Stewart s-a "negat" pe sine, afirmînd că însuşi faptul de a discuta despre Sarah Palin este o dovadă de "sexism", aşa că nu va mai vorbi direct despre ea, ci despre comentatorii ei. Materialele nu i-au lipsit, pentru că, de pildă, un analist republican prea entuziast a afirmat că Sarah Palin trebuie să fie versată în politica internaţională, pentru că trăieşte în Alaska, un stat aflat geografic foarte aproape de Rusia. Glumind pe seama acestei replici şi nesfiindu-se a-l face "tîmpit" pe autorul său, Stewart a completat că Palin trebuie să ştie multe şi despre Polul Nord şi să fie în foarte bune relaţii cu Moş Crăciun. Fireşte că acest tip de jurnalism subversiv este o formă de putere manifestată la nivelul discursului, pentru că simpla relatare a unor fapte implică uneori o construcţie a realităţii în stereotipuri care pot mobiliza sau, după caz, demobiliza anumiţi indivizi sau grupuri sociale. Reproducînd negativitatea şi senzaţionalismul ştirilor pentru propriile sale scopuri comice, Stewart privilegiază, dincolo de politicienii din actuala campanie electorală americană, referinţele la subiecte străine. Acest lucru îi permite să-şi manifeste din plin talentele de imitator de accente şi obiceiuri "incomprehensibile". Pe de altă parte, umorul "incorect politic" despre lipsa de măsură a lucrurilor din societatea americană şi din lume este mascat paleativ de replici autodepreciative. Realizatorul se admonestează adesea singur în faţa camerelor de luat vederi sau subliniază inadecvarea dintre locvacitatea pe care o manifestă şi incompetenţa sa tehnică în utilizarea unui simplu microfon. Adesea cu o expresie de spiriduş shakespearian pus pe şotii, Stewart se situează chiar în mijlocul dihoniei dintre ordine şi dezordine ce caracterizează vexanta noastră realitate.