A sparge cercul vicios
Adio Berlusconi. Ultimul dintre şefii de guvern din PIIGS, acest acronim fermecător inventat de anglo-saxoni pentru a denumi ţările europene cele mai puţin virtuoase din punct de vedere economic, va fi cedat şi el în cele din urmă singurei legi pe care nu a putut să o supună capriciilor lui: cea a pieţelor.
Aceeaşi lege a cerut într-adevăr capetele irlandezului Brian Cowen, portughezului José Sócrates, grecului Giorgios Papandreu şi spaniolului José Luis Zapatero.
În post pînă la alegerile legilsative anticipate din 20 noiembrie, acesta din urmă nu mai este candidat şi a anunţat, ca şi confraţii săi, că va părăsi lumea politicii după alegerile pe care partidul său socialist probabil le va pierde.
Implacabilă ca o lege a naturii, cea a crizei datoriilor mătură guvernele prea slabe pentru a-i rezista. Slabe deoarece lăsate singure în faţa crizei: am văzut că solidaritatea între partenerii din zona euro nu se dezlănţuie decît atunci cînd însăşi supravieţuirea monedei unice – deci interesele lor vitale – este ameninţată. Slabe deoarece obligate să adopte măsuri de ajustare aproape non-negociabile dictate de organismele internaţionale (FMI şi UE). Slabe în continuare, pentru că lipsite de sprijinul unei populaţii care nu le-a ales pentru a-şi vedea atacate avantajele sociale obţinute cu greu de-a lungul anilor. În sfîrşit, slabe deoarece incapabile să spună adevărul, şi anume că în faţa atacurilor pieţelor, ele nu pot să facă mare lucru, decît să încerce să limiteze daunele.
Drept urmare, marginea de manevră a guvernelor se reduce; rolul lor în perioade de criză se limitează la punerea în aplicare a unor decizii luate în altă parte şi a gera treburile zilnice. Diferenţele şi diviziunile politice care au marcat politica "pre-criză" se estompează şi politicienii par incapabili să propună – sau să imagineze – soluţii care să iasă din linia dreaptă. Dezorientaţi, cetăţenii devin sceptici în faţa capacităţii politicii de a răspunde la probleme iar cea din urmă îşi vede legitimitatea fărîmiţîndu-se şi mai mult, în beneficiul tehnocraţiei.
Cu toate acestea, politicienii sînt încă titularii acestei legitimităţi democratice. Problema este că subiectele cu care se confruntă depăşesc cadrul suveranităţii naţionale. Aceasta este fundamentul şi limita acţiunii lor. Iar în ceea ce priveşte organizaţiile supra-naţionale care ar putea interveni mai eficient asupra acestor subiecte – cum ar fi UE -, acestora le lipseşte legitimitatea democratică în ochii cetăţenilor. Dar statele sînt, uneori pe bună dreptate, reticente să le cedeze din nou din puterile lor. Şi este nevoie de crize, cum ar fi cea prin care trece acum Europa, cu toate aceste corolare, pentru ca să se poată lua în considerare posibilitatea de a rupe acest cerc vicios.
11 noiembrie 2011
Gian Paolo Accardo este un jurnalist italo-olandez născut la Bruxelles în 1969. A lucrat ca redactor la Internazionale şi Courrier international şi a fost corespondent pentru agenţia de presă italiană Apcom. Este redactor şef adjunct al presseurop.eu.
