Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începând cu 1925 și până în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, când a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sînt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974).

La rubrica „În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema Veche continuăm prezentarea în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sînt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, câștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al optulea din serie; articolul precedent poate fi citit aici.

În care se combate ploconirea în faţa unor elemente şahiste din ţările capitaliste. Partidului nu-i plac „problemele feerice”. Primul turneu internațional de șah al RPR. Sînteţi GMA (Gata pentru Muncă și Apărare)? Najdorf ca exemplu de decădere a șahului îmburghezit

Astfel a arătat coperta primului număr, 1/1950, din seria a patra a revistei, rebotezată acum Revista de Şah. Pe coperta II este explicat că fotografia e dintr-o sală a uzinei „23 August” din Bucureşti, din timpul celui de-al doilea Campionat popular de şah, care se anunţa deja drept un succes mult mai mare decât cel de anul trecut, la prima ediţie. În fundalul fotografiei se vede portretul lui Lenin, cum se obişnuia pe atunci, şi fără îndoială că lângă acesta, chiar dacă nu apare în cadru, e şi cel al lui Stalin.

Revista vrea să o rupă acum cu tradiţia, şi precizează că începe cu Anul l. Nu mai există “girant responsabil” sau administratori privaţi. Are un nou publisher, Editura Cultură Fizică şi Sport şi mai are nu unul, ci două editoriale. Sînt 24 de pagini, preţul e de 50 de lei, există şi o adresă a redacţiei şi un sumar al numărului. Sumarul a lipsit până acum, în toată perioada 1925 – 1949 revista având paginile numerotate ca la un volum anual (dacă de exemplu ultima pagină din ianuarie avea numărul 32, prima pagină a numărului din februarie era numerotată 33). Ce îi lipseşte totuşi în continuare este o casetă a redacţiei, semn că era posibil ca nu toate aspectele în privinţa personalului să fi fost clarificate.

Editorialele sînt probabil şocante pentru un cititor care văzuse revista şi înainte de 1940, începând chiar cu titlurile: „Sarcinile noastre pe drumul afirmării şahului în R.P.R.” şi „Să intensificăm lupta pentru pace!” Au mai fost observaţii critice în revistă, dar cele autocritice, tovărăşeşti, reprezintă o noutate. “Deşi accentul întregii activităţi trebuia să cadă în primul rând pe propagarea şahului ÎN MASE (sublinierea e din text), totuşi activitatea din ultima vreme s’a caracterizat prin organizarea disproporţionată de concursuri, turnee, etc., destinate elementelor deja ridicate sau avansate, rupându-se, astfel, firul acţiunii în mase, care trebuia să fie continuă şi susţinută, aşa cum arată Hotărârea97. Totodată nu s’au popularizat din lipsă de reviste şi broşuri de specialitate cu apariţie regulată, experienţa şahiştilor noştri cei mai înaintaţi, pentru a îndruma avântul maselor noastre şahiste şi pe făgaşul creşterii lor calitative. Dar, mai ales, nu s’a popularizat experienţa şahului sovietic, cel mai înaintat din lume, şi nu s’au folosit metodele de muncă în mase ale Secţiunii Unionale Sovietice de Şah. La sate, unde există un număr însemnat de jucători, propaganda pentru şah este aproape nulă. De asemenea, nu s’a dat atenţie suficientă angrenării femeilor în viaţa şahistă, deşi în şcoli, fabrici, birouri, etc., sînt nenumărate tovarăşe dornice să înveţe şahul sau să se perfecţioneze”98.

Editorialul continuă cu o schiţă de program pentru noua serie a revistei. Ea va trebui să aibă în primul rând continuitate, prevede autorul, ceea ce nu va fi mereu adevărat. În 1950 apar doar numerele din martie, mai, iulie, noiembrie şi decembrie. În anul următor, revista apare în martie, iunie şi alte două luni, nespecificate, ci doar numerotate 3 şi 4. În 1953, colecția e completă, 1954 are șapte apariții, în 1955 sînt 11 (ultimul număr din an e dublu) iar din 1956 apar în mod regulat 12 numere pe an.

Care va fi scopul noii apariţii? Editorialul menţionează informarea şahiştilor din ţară, atragerea tinerilor în mişcarea şahistă prin rubrici speciale şi popularizarea succeselor şahiste din URSS şi „ţările de democraţie populară”. Revista va avea şi o misiune patriotic-revoluţionară: „Dar, nu mai puţin Revista de Şah va combate tendinţele nesănătoase care se mai manifestă încă în mişcarea noastră şahistă. Bunăoară, cosmopolitismul, ploconirea în faţa unor elemente şahiste din ţările capitaliste, care de multă vreme n’au mai adus nimic nou pe tărâmul şahului. Când la dispoziţia noastră stă (sic!) minunata experienţă şi genialele realizări ale şahiştilor sovietici, noi avem datoria patriotică să folosim această experienţă, aşa cum noi urmăm experienţa sovietică pe calea construirii socialismului”.

Dar cea mai spectaculoasă delimitare a editorialului este faţă de aşa-numitele probleme feerice din şah. Este vorba de anumite probleme în care regulile șahului obișnuit sînt abolite și sînt introduse reguli noi. De exemplu, pornind de la o anumită poziție, negrul mută singur de câteva ori și la sfârșit albul face o singură mutare și îl dă mat pe regele advers. Bineînțeles, mutările negrului nu sînt întâmplătoare, ba chiar sînt unice pentru ca regele său să ajungă (de obicei într-un număr minim de mutări) în poziția de a fi făcut mat. Alte probleme feerice sînt cele care introduc piese noi, de pildă amazoana (mută precum dama și calul la un loc), împărăteasa (este combinația dintre turn și cal) și prințesa (nebun plus cal). Piese feerice sînt și Leo, Pao și Vao (care mută ca dama, turnul, respectiv nebunul, dar nu pot captura sau da șah decât sărind peste o piesă obstacol) și Lăcusta (se mișcă precum dama dar numai când are peste ce sări) și Călărețul nocturn (se mișcă precum calul, dar L-ul său este alungit atât pe verticală, cât și pe orizontală)99.

Vechea revistă avea rubrici dedicate acestei specii problemistice din şah, în care regulile sînt dealtfel foarte clare, dar noua direcţie descoperă în ea o ameninţare la adresa „realismului socialist şahist”, o reminiscenţă a „şahului burghez” care prezintă astfel de fantasme nepractice, dăunătoare șahului de concurs. “La fel vom combate influenţele decadente ale şahului burghez, tendinţele idealiste care se manifestă în fuga de adevărata realitate şahistă şi care se traduc în problemistică, prin aşa-zisele «probleme feerice» etc., un atentat la bunul simţ. Dimpotrivă, vom încuraja creaţia în domeniul problemelor directe şi al studiilor, în care mai sînt de desvăluit atâtea şi atâtea nebănuite aspecte”100. Reproșul consta în faptul că șahul artistic dus la extrem – cum era percepută zona problemelor feerice – nu îl poate ajuta cu nimic pe șahistul de turneu, care nu se poate întâlni în practica sa cu asemenea poziții. Așadar șahul artistic e o pierdere de timp, nu îl ajută pe jucător să obțină rezultate sportive mai bune. Poate că argumentul a mai fost vehiculat în timp, dar acum e însușit oficial iar ca efect direct e dispariția din revistă a rubricii de probleme feerice – care în seria precedentă de exemplu a apărut în fiecare număr, de la 1/1947 până la 5-7/1949. Se poate lesne presupune că problemiștilor de talie mondială care activaseră în jurul revistei înainte și după război nu le-au picat bine aprecierile ideologului șahist. Peste câtva timp, Anatole Ianovcic, problemistul care a fondat Revista Română de Șah, avea să publice o carte de componistică în care îl citează pe un problemist sovietic, cu ajutorul căruia a combătut indirect ”editorialul anti-feeric” din 1950. ”Compoziția șahistă trebuie să fie într-o legătură indisolubilă cu procesul de creație dintr-o partidă de șah (...) Totuși ar fi greșit să se pretindă ca problemele să aibă o asemănare, la exterior, cu pozițiile care rezultă la tablă în decursul desfășurării partidelor. (...) Compoziția înregistrează și studiază fondul tuturor ideilor a căror realizare a avut loc în jocul practic (partide), avînd totodată menirea să redea aceste idei într-o formă artistică, să le dezvolte și să le amplifice, creînd idei noi, originale. Astfel fiind, compoziția îndeplinește rolul unui far, care luminează căile de dezvoltare creatoare a gîndirii șahiste”101. Cu mare dificultate ar putea fi combătut cel care ar susține că sovieticii și emulii lor nu aveau darul de a se complica singuri.

O altă decizie editorială a noii reviste este eliminarea autorilor capitaliști. Nu mai apar articole de teorie cum au fost cele ale fostului campion mondial Euwe sau ale americanului Fine. În schimb, în revistă se vor traduce articole ale maeștrilor sovietici, mai mult sau mai puțini cunoscuți șahiștilor din România, cum ar fi Kotov, Romanovski, Cehov, Zagoreanski.

Celălalt editorial din numărul 1/1950, nesemnat ca și primul și intitulat „Să intensificăm lupta pentru pace!”, e ca un articol de fond din Scînteia altoit stângaci pe argumentația că lupta sportivă, inclusiv la șah,  întărește „omul nou”, i. e. cel care construiește socialismul și luptă pentru pace. „Tot mai mulți sportivi din țara noastră (...) activează în cadrul comitetelor de luptă pentru pace, iar pe tărâm sportiv își îmbunătățesc condiția fizică, doboară recordurile, creând acel tip de om nou pe care-l cunoaște numai Țara Socialismului. De luni de zile, competițiile noastre sportive se desfășoară sub semnul luptei pentru pace și pentru socialism. Ele au prilejuit mobilizarea a zeci și zeci de mii de tineri, care și-au manifestat adeziunea lor la măreața cauză a păcii, dragostea lor față de Partidul Muncitoresc Român102, față de Uniunea Sovietică și genialul ei conducător, I. V. Stalin. (...) În condițiile creșterii avântului mișcării șahiste, cu sprijinul Partidului și al Guvernului, șahiștii noștri leagă în mod hotărât întreaga lor muncă, întreaga lor activitate sportivă de lupta generală pentru pace”103. Mesajul pentru pace era un laitmotiv în epocă, și nu doar în România. El era menit să solidarizeze populația din țările socialiste împotriva unei eventuale reacții a occidentului față de viteza și amploarea cu care URSS își confecționa ”cordonul sanitar” în Estul Europei. Oricum, editorialele citate, dintr-o revistă de șah din martie 1950, au deja aproape toate ingredientele care vor compune propaganda comunistă din următorii ani: delimitarea față de restul considerat înapoiat al lumii, pretenţia de a fi lăsați în pace (pentru a efectua propriul experiment social suprem al socialismului), adularea partidului și a liderului (autohton sau nu), jurământul solemn de credință, în numele grupului sau chiar al întregului popor, promisiunea vigilenței și determinării în combaterea dușmanului capitalist, extern sau camuflat-intern.

O exemplificare a planurilor expuse în editoriale este furnizată de „primul turneu internațional al R.P.R.”, desfășurat între 19 noiembrie și 17 decembrie 1949 (într-o perioadă în care revista nu a  apărut). Dincolo de tendința de a renumerota evenimentele de la zero, concursul este ab initio gândit ca o paradă a solidarității estice socialiste, iar revista scoate acest lucru în evidență: „N’a fost un concurs obișnuit, cu participarea unor jucători judecați numai după valoarea lor, ci la această însemnată întâlnire șahistă au venit fruntașii șahului din ȚĂRILE DE DEMOCRAȚIE POPULARĂ (sublinierea revistei). Deci, în afara caracterului sportiv, turneul a avut și o înaltă semnificație politică (...)”104. La turneu au participat șahiști din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria și România – cei din Iugoslavia și URSS lipsind. Nu e nevoie de explicarea absenței șahiștilor iugoslavi, după ruptura din 1948 dintre liderul iugoslav Iosip Broz Tito și Stalin, dar revista nu spune nici de ce șahiștii sovietici nu au onorat turneul. Nici la următorul turneu internațional al RPR, din august 1951, șahiștii sovietici nu au jucat; abia la cea de-a treia ediție din februarie 1953 ei și-au făcut apariția, dar atunci însă într-o formulă de excepție: Toluș, Petrosian, Smâslov, Boleslavski, Spasski (aceasta e de fapt și ordinea clasamentului final, în care au mai intrat șahiști din Ungaria, Belgia, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Norvegia, Suedia, Anglia și România).

Clasamentul final al primului turneu internațional de șah al RPR, decembrie 1949. Captură din Revista de Șah nr. 1/1950.

Turneul a fost câștigat de maestrul ceh Luděk Pachman105, aflat pe atunci în plină ascensiune șahistă și politică, dar care peste aproape 20 de ani avea să facă obiectul unor măsuri represive dure din partea foștilor tovarăși de luptă cehoslovaci. Pe locurile următoare au fost Pál Benkő din Ungaria (și el avea să emigreze, în 1958), iarăși un ceh, Jaroslav Sajtar, și un ungur, Florian Tibor. Abia pe locul cinci este plasat un șahist din România, dr. Octav Troianescu, în vreme ce campionul național din 1948, Toma Popa, a terminat pe ultimul loc. Din cei 20 de participanți, jumătate au fost șahiști din țară.

Revista relatează despre cel de-al doilea (care avea să fie și ultimul) campionat popular la șah din România. Numărul participanților „s-a dublat” față de anul precedent, se arată într-un articol. Dar începând cu anul 1951, campionatele populare se sparg în mai multe competiții „pe ramuri”, cum ar fi Cupa Satelor, Campionatul MAI, Campionatul MFA, Campionatul CGM, Campionatul interdepartamental106. Toate argumentele privind virtuțile concursurilor „de mase” sînt puse în surdină, până la noi ordine. Deocamdată, bilanțul avântului popular în materie de șah, potrivit datelor din revistă, arată ca în tabelul de mai jos.

 

Concursul

Perioada de desfășurare

Numărul de participanți

Câștigători

Cupa Unității Tineretului

Iunie – Septembrie 1948

40.000

Tudor Flondor (m)

Frida Weinstein (f)

Primul concurs popular

Februarie – Mai 1949

105.000

R. Palterer (m)

C. Leovey (f)

Al doilea concurs popular

Decembrie 1949 – Mai 1950

217.000

Dan Petrovanu (m)

Maria Albuleț (f)



Revista din martie 1950 recuperează și informația despre campionatul național de la București, din septembrie – octombrie 1949. Ediția a fost o afacere a șahiștilor de etnie maghiară, Ștefan Erdelyi și Ștefan Szabo, care au jucat între ei un meci de departajare. A câștigat primul, la scor de forfeit (3 – 0). Sînt și două articole despre campionatele de șah feminin, din URSS și din RPR. Campionatul din România s-a jucat la București, în septembrie 1949, și a fost organizat de Comisia Centrală de Șah „pentru a combate lipsa elementului femenin din sportul de masă, lipsă constatată în Hotărârea Biroului Politic al CC al PMR” și pentru a urma „linia trasată de Hotărâre, care trece șahul printre sporturile de bază”. Așadar campionatul masculin e trecut la șahul profesionist, pe când cel feminin e încă din categoria șahului de mase. Cu toate acestea, șahistele din România aveau să obțină în curând locuri mai bune la olimpiade decât cele obținute de șahiști. A câștigat Lidia Habermann, pe locurile următoare plasându-se Iolanda Szathmary, Margareta Andreescu, Maria Albuleț, Viorica Pătruțescu și Frieda Weinstein. Revista scrie că Lidia Habermann este ”prima campioană națională la șah”, dar la fel a susținut cu un an în urmă și despre Frida Weinstein, care a fost câștigătoarea campionatului popular din 1948.

Al doilea număr al anului apare în luna mai, după cum se vede în caseta tehnică. Pe copertă e o fotografie cu mai mulți jucători într-o sală de șah, care arată activitatea „din ce în ce mai vie” a cluburilor de șah din țară, particularizată în cazul de față prin clubul „Metalul – 21 Decembrie”. Iar editorialul le face cunoștință cititorilor cu ultima descoperire în materie de ”sport socialist științific”. Astfel, ceea ce în martie era o mișcare de adeziune neformalizată, acum ajunge o organizație în toată firea: „Complexul de Stat «Gata pentru Muncă și Apărarea Patriei»”, sau prescurtat GMA.

Complexul GMA avea stemă și un model prezentat drept infailibil, numit GTO. ”Unul din mijloacele care au ajutat sportul sovietic să ridice massele la o activitate sportivă regulată și cu rezultate apropiate – care în același timp le-a întărit fizicește pentru construirea socialismului – este G.T.O.” Așadar, GMA este versiunea românească a GTO-ului sovietic. Atributele GMA sînt enumerate punct cu punct în editorial: 1. Este științific pentru că se bazează pe experiența din sportul sovietic; 2. Este multilateral pentru că dezvoltă aptitudinile oamenilor muncii ”în mod armonic”; 3. Este aplicabil, căci are rezultate imediate ”atât în munca de construire a socialismului, cât și în apărarea patriei”; 4. Este ”de masse”; 5. Dă garanția continuității; 6. ”Rezolvă strălucit problema îmbinării sportului de masse cu cel de calitate”. Și cu aceasta, sportul românesc nu avea altă cale decât succesul. Cadrul era perfect, arată editorialul, depindea de acum doar de adeziunea oamenilor pentru a se afirma în mod plenar, spectaculos107.

Numărul 2/1951 trece destul de abrupt, după doar o pagină de discurs motivațional comunist, la știrile și partide de șah. E publicată în premieră pentru revistă o partidă a unor șahiste din România, Maria Albuleț și Maria Grubea, jucată în runda a treia a campionatului național feminin. O altă relatare e de la campionatul național de juniori, faza regională iar alta de la turneul ”7 Noembrie”, organizat ”în cinstea celei de-a XXXll-a aniversări a Marii Revoluții din Octombrie”. Revista susține că problemiștii români au câștigat în Cehoslovacia campionatul mondial de dezlegări de probleme de șah, la care au participat delegații din 12 țări – de la care au lipsit însă, printre altii, problemiștii sovietici. Alte articole sînt despre meciul Cehoslovacia – Bulgaria, încheiat cu scorul 26,5 – 13,5 (cu bulgarii au jucat și români, 18 – 18, după cum relatase pe larg revista în numărul său din februarie 1949), despre teoria deschiderilor și despre turneul candidaților pentru campionatul lumii, ”un succes al șahiștilor sovietici”, mai ales al lui Bronstein și Boleslavski care s-au clasat pe primele locuri, la egalitate de puncte.

Cei zece participanți la turneul de la Budapesta din aprilie-mai 1950 care urma să îl desemneze pe șalangerul la titlul mondial deținut de Mihail Botvinnik. Captură din Revista de Șah nr. 2/1950.

Șase din cei zece candidați sînt însă sovietici, iar alți șahiști importanți nu au jucat – de exemplu Samuel Reshevski (SUA), Max Euwe (Olanda) sau Reuben Fine (SUA). Șahistul ne-sovietic Miguel Najdorf (Argentina) este însă înfierat în revistă: „(...) trebuește remarcată comportarea mediocră a mult lăudatului Najdorf, care n’a arătat până acum, nici din punct de vedere al rezultatului, nici din acela al calității partidelor, nimic deosebit. Este un exemplu al decăderii șahului în țările capitaliste”. Iar suedezul Stahlberg „n-a arătat nimic deosebit, în schimb a jucat cu multă tenacitate”108. Ar fi fost interesanta reactia revistei dacă un Fischer109 ar fi jucat tocmai în această perioadă, în care superioritatea șahului sovietic era prezentată atât de ritos drept categorică, incontestabilă,  „științifică”.

Șahul socialist are rubrici fixe („Știri din Uniunea Sovietică”, „Șahul în țările de democrație populară”) dar și articole dedicate, când evenimentele o cer. Iar un astfel de eveniment a fost cel de-al doilea Campionat al colhoznicilor din URSS. Despre primul campionat, Revista Română de Șah a relatat în numărul triplu 5-6-7/1949.

La campionatul din aprilie-mai 1950 au jucat „130.000 de participanți”, țărani din ”Republica Sovietică Socialistă Rusă, R.S.S. Ucraineană, R.S.S. Bielorusă, R.S.S. Uzbecă, R.S.S. Letonă, R.S.S. Lituaniană, R.S.S. Estonă, R.S.S. Azerbaidjan, R.S.S. Armeană, R.S.S. Georgiană, R.S.S. Chirchiză și R.S.S. Cazahă”. Este menționat și un jucător, Loctev, colhoznic din RSS Moldovenească. Turneul jucat la Kiev a fost câștigat de ucraineanul Victor Mezenev ”din colhozul Chirov, raionul Dâmersc, regiunea Chiev (sic)” (prezentat în revistă cu tot cu fotografie, vezi mai sus). Moldoveanul Loctev a ieșit pe locul 18 (din 20)110.

__________________________

  1. Este vorba de „Hotărârea asupra problemei stimulării și dezvoltării continue a culturii fizice și a sportului“ a Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 25 iunie 1949, menţionată şi în numărul 5-7/1949 al RRŞ (vezi mai sus, inclusiv nota 90).
  2. Sarcinile noastre pe drumul afirmării şahului în R.P.R., în Revista de Şah, Anul l, nr. 1, martie 1950, pag. 1.
  3. O descriere a problemelor feerice, însoțită de exemple, poate fi găsită în cartea lui Anatole Ianovcic, Șahul artistic, editura Sport-Turism, ediția a doua revăzută și completată, București, 1979.
  4. Sarcinile noastre pe drumul afirmării şahului în R.P.R., ibidem, pag. 2.
  5. Citat din P. A. Romanovski, maestru emerit al sportului din URSS, în Anatole Ianovcic, ibidem, pag. 5-6.
  6. Partidul Comunist din România devenise Partidul Muncitoresc Român în februarie 1948.
  7. Să intensificăm lupta pentru pace!, în Revista de Şah, Anul l, nr. 1, martie 1950, pag.1-2.
  8. Primul turneu internațional de șah din RPR, în Revista de Şah, Anul l, nr. 1, martie 1950, pag. 3.
  9. Luděk Pachman (1924 – 2003), de șapte ori campion național la șah în Cehoslovacia (între 1946 și 1966) și o dată în Germania (1978). A emigrat din lagărul socialist în 1972, după o perioadă de detenție dură în închisorile cehoslovace, ca urmare a atitudinii sale anti-comuniste care se va accentua ulterior. În cartea autobiografică ”Șah-mat la Praga” povestește tratamentul la care a fost supus de către autoritățile comuniste. După emigrare, a devenit un prolific autor de cărți de șah.
  10. Vezi Revista de Șah nr. 2/1951.
  11. Gata pentru muncă și apărarea Republicii Populare Române, în Revista de Şah, Anul l, nr. 2, mai 1950, pag. 1.
  12. Succesul șahiștilor sovietici în turneul candidaților pentru campionatul lumii, în Revista de Şah, Anul l, nr. 2, mai 1950, pag. 4.
  13. Robert James Fischer (1943 – 2008) a fost șahistul american care i-a învins pe toți șahiștii sovietici ai anilor ‘60, devenind campion mondial în 1972.
  14. Sute de mii de colhoznici sovietici joacă șah, în Revista de Şah, Anul l, nr. 2, mai 1950, pag. 12.

(Sfîrșitul părții a opta. Partea a noua va fi publicată săptămîna viitoare în rubrica ”În alb și negru”. Episodul șapte poate fi citit aici).

Lunga listă a recordurilor lui Hakuhō Shō s-a îmbogățit și mai mult

În șah nu s-au întîmplat lucruri notabile față de ce spuneam data trecută. Wei Wi a ieșit primul la Danzhou, cum anticipam, iar la Dortmund au cîștigat aproape toți, dat fiind că între primul și ultimul clasat a fost o distanță de doar un punct și jumătate. Așa că voi relata despre sumo, pentru că aici într-adevăr yokozuna Hakuhō Shō a scris istorie. În turneul de vară Nagoya Basho, încheiat duminică, după cîteva runde, nu s-a mai pus foarte insistent problema învingătorului, ci dacă acesta va doborî sau nu recordul mondial absolut al numărului total de victorii din carieră. Și nici așa Hakuhō (despre care am mai scris la această rubrică aici și aici) nu a prelungit prea mult suspansul, astfel că, după ce l-a învins vineri pe ōzeki Takayasu, și-a trecut în palmares victoria cu numărul 1.048 din întreaga sa activitate de rikishi (luptător de sumo) – cu una mai mult decît ōzeki Kaiō, care deținea recordul din anul 2011 și care a și asistat, din tribune, la detronarea propriului record. Și astfel Hakuhō mai adaugă un capitol la lista deja lungă de performanțe deținute: cele mai multe victorii într-un an competițional (86 din 90), cele mai multe campionate sau Cupe ale Împăratului cîștigate (39), cele mai multe campionate cîștigate fără înfrîngere (13), cele mai multe campionate cîștigate consecutiv (șapte, la egalitate cu conaționalul său Asashōryū). Mongolul de 32 de ani mai are înainte cîțiva ani de activitate, așa că ar mai putea doborî cîteva recorduri pînă la retragere, chiar dacă de acum înainte ar putea fi vorba tot de ale sale.

Foto: Yokozuna Hakuhō executînd ceremonia dohyō-iri de intrare în ring, ianuarie 2012. Sursa: Wikipedia.

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 69 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”.

Soluția diagramei 68 din numărul trecut: 1. Txg7! Nxf5 (la 1… Rxg7, 2. Dh6+ Rh8 (2… Rg8 3. f6) 3. Df6+ Rg8 4. Nh6 urmat de mat) 2. Dxf5 Ng1+ 3. Rh1 (la 3. Rxg1, 3… Db6+ și dama neagră ajunge decisiv în sprijinul regelui) 3… Rxg7 4. Nh6+! Rxh6 5. Df6+ Rh5 6. Nf3#.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.