Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începînd cu 1925 și pînă în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, cînd a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sunt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974).

La rubrica ”În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema Veche continuăm prezentarea în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sunt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, cîștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al șaptelea din serie; articolul precedent poate fi citit aici.

Popular dar scump: cît costa intrarea la un turneu de șah în 1949. Camil Petrescu, propagandist al șahului sovietic. Șahul colhoznic sau cum ţăranul rus putea fi egalul unui maestru la şah occidental. O „Hotărîre” străbate eșicherul

Spre deosebire de numerele de pînă acum, numele autorilor încep să apară la finalul articolelor. L-am amintit anterior pe editorialistul E. Horn ca fiind un nou colaborator. Nu este singurul: în numărul 2/1949 mai semnează pentru prima oară şi un anume Nellu Sirkus, în vreme ce pe Anghel Vrabie l-am mai menţionat ca autor. Dar pînă la o casetă de redacție minimală va mai curge cerneală în tipografie. Prima menționare a „Colegiului de Redacție” avea să apară în numărul 2/1955, pe coperta a III-a, în formula E. Crețulescu, E. Malciu, V. Nestorescu, T. Popa, L. Ropot, S. Samarian, O. Troianescu, V. Urseanu, R. Voia. În septembrie 1956, Nestorescu, Ropot, Samarian apar cu funcțiile: secretar de redacție, redactor-șef, respectiv redactor-șef adjunct.

Pe 31 decembrie 1948, înceta din viaţă Valeriu Oniţiu, un problemist “dintre cei mai străluciţi”. Ca şi Iosif Schlarko, un alt problemist de talie internaţională care încetase recent din viaţă, V. Oniţia era din Timişoara şi era unul dintre cei mai asidui colaboratori ai revistei în acest domeniu. Dacă sunt puşi la socoteală şi alţi problemişti de marcă din România, cum ar fi Sigmund Herland şi Wolfgang Pauly, se poate spune că şcoala românească de compoziţie a fost foarte puternică, mult mai puternică în comparaţie cu ce a produs naţiunea în materie de şahişti la tablă, pentru competiţii. Ion Gudju explica această diferenţă prin faptul că şahiştii cu potenţial nu aveau cum să evolueze în România unde nu găseau cluburi de şah cu adversari pe măsură, aşa că talentul lor ar fi fost canalizat către componistică85.

La capitolul de teorie, numărul 2/1949 include articolul în foileton „Despre planul şi judecata în şah” de dr. Max Euwe şi o contribuţie a maestrului Octav Troianescu privind varianta Tarrasch din Apărarea Franceză care a reajuns la modă. Sunt redate partide jucate de Tolstoi şi Turgheniev86 (orice ilustrare rusească e valoroasă, chiar dacă nu e neapărat sovietică),  partide de la Campionatul „intercercuri” al Capitalei (campionatul cluburilor de şah din Bucureşti) şi partide de la campionatul judeţean Timiş.

 

Pe lîngă portretele şahiştilor cîştigători (F. Tocăniţă, în centru, şi veteranul A. Tyroler, în dreapta), în rîndul fotografiilor reproduse în revistă, primul de la stînga la dreapta, apare şi fotografia activistului pe district, pe numele lui Ad. Ban.

Numărul următor, 3-4/1949, e dublu, are 56 de pagini si indică unele transformări ale revistei care nu se reflectă neapărat în conţinutul ei. Astfel, adresa redacţiei revine în Calea Văcăreşti, la farmacistul M. Milescu, care e acum trecut şi pe frontispiciu, ca secretar de redacţie. Pe prima pagină e semnătura scriitorului Camil Petrescu, despre care revista a mai scris că era un şahist amator pasionat. Contribuţia lui Camil Petrescu se înscrie pe linia editorialiştilor anteriori, M. Pavelescu şi E. Horn. „Ritmul trepidant al primei jumătăţi a veacului al XX-lea, viaţa pripită şi fără spor a acestei epoci, a (sic!) dat o grea lovitură şahului. Rămăsese un joc de specialitate, e drept pe mâna unor mari erudiţi ai tehnicei, în cercuri mai mult sau mai puţin închise. În vasta ei tendinţă de pune la îndemâna întregului popor, plăceri recreative şi instructive în acelaş timp, care pe vremuri erau rezervate numai unor anumite grupuri, URSS a încurajat în toate modurile reînvierea pe plan continental a jocului de şah, împingându-l în cele mai întinse mase de muncitori. Progresele realizate apar uriaşe şi în ceeace priveşte calitatea, campionii sovietici depăşind prin şcoala lor nouă toate doctrinele anterioare, iar cantitativ ajungându-se la milioane de jucători, căci şahul apare ca o recreaţie foarte preţuită de oamenii muncii manuale şi intelectuale”87. Apoi, Camil Petrescu face elogiul campionatului popular aflat în plină desfăşurare în România, “o vastă pepinieră de recrutare a viitorilor campioni naţionali”.

Pe următoarele 16 pagini e relatat cu lux de amănunte şi partide comentate meciul dintre reprezentativele României şi Bulgariei. Întâlnirea la şase mese a avut şase runde şi s-a încheiat la egalitate, 18 – 18. Cele mai multe puncte (13,5) pentru România au fost aduse de Erdelyi, Szabo şi Halic, în vreme ce Troianescu, Seimeanu şi Popa au făcut la un loc 4,5 puncte. Redactorul Pavelescu scrie că Sala de Arme a Cercului Militar a fost neîncăpătoare de-a lungul întregului meci deşi accesul nu era gratuit. „Pentru un cetăţean oarecare care nu este jucător legitimat tot matchul l-ar fi costat 800 de lei”88. Ceea ce nu e puţin, salariul mediu lunar brut în România fiind în 1949 de 335 de lei89.

Continuă cursul „Despre plan şi judecată în şah” al fostului campion mondial Max Euwe, Octav Troianescu scrie despre Atacul Marshall, corespondentul agenţiei de ştiri sovietice Tass trimite un articol cu „Noutăţi din URSS” (bineînţeles, se referă la cele şahiste), sunt publicate partide din meciurile Moscova – Budapesta şi Reshevski – Fine. Spaţiu consistent e rezervat ca de obicei problemisticii. Un articol de la pagina 120 e important din perspectiva a ceea ce urmează; articolul e intitulat “Presa despre noi”, e nesemnat şi consemnează laudele presei la adresa Revistei Române de Şah. Astfel, despre revistă scriu elogios Sportul Popular, România Liberă şi Sport – Timişoara. Deşi apreciată, peste numai un număr, RRŞ va înceta să existe in actuala ei forma, iar patrimoniul şi misiunea ei urmau a fi preluate de o revistă rebotezată şi schimbată grafic, intitulată Revista de Şah.

În iunie 1949, conducerea comunistă ţării, mai exact Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, supune activitatea sportivă din ţară unei critici severe. Biroul adoptă pe 25 iunie o „Hotărâre asupra problemei stimulării și dezvoltării continue a culturii fizice și a sportului“, decizie care avea să fie invocată constant în revistă, ani buni de acum încolo90. Numărul triplu 5-6-7/1949 al Revistei Române de Şah începe prin a descrie în ce constau lipsurile mişcării sportive din România, aşa cum au fost ele identificate de Biroul Politic:

- controlul insuficient al cadrelor sportive;

- lipsa de vigilenţă faţă de duşmanul de clasă care uneori şi-a găsit în sport teren de manifestare;

- subaprecierea importanţei sportului de către unele organizaţii de partid;

- lipsa de sprijin din partea unor organizaţii de partid;

- lipsa de continuitate, sportul avînd pînă acum un caracter sporadic;

- caracterul de suprafaţă al sportului, el nereuşind să antreneze decît în mică măsură massele de ţărani şi muncitori;

- lipsa de pregătire politică şi profesională a cadrelor technice sportive;

- insuficienţa terenurilor de manifestare sportivă.

Principala măsură luată prin hotărîrea Biroului Politic a fost înfiinţarea Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, un organism în subordinea directă a guvernului. Sarcina de căpătîi a Comitetului a fost să transforme sportul în „mişcare de mase”. Dovedind receptivitate la noul mod de abordare, revista reacţionează în numele şahiştilor din ţară: „Pentru noi, şahiştii, hotărârea Biroului Politic al C.C. al P.M.R. înseamnă o viaţă nouă dată şahului şi începutul ridicării sale calitative”. Iar în ce priveşte redacţia, „noi salutăm cu entuziasm hotărârea B.P. al C.C. al P.M.R., luându-ne totodată angajamentul să popularizăm rezultatele pozitive în domeniul şahului şi să supunem criticii lipsurile constatate”91.

Mircea Pavelescu întoarce în mod ingenios argumentul legitimării prin referinţa la URSS. Spre deosebire de alte publicaţii, spune el, care boicotau tot ce venea dinspre răsăritul sovietic, Revista Română de Şah a prezentat mereu pe larg realizările şahiste ale URSS. „În momentul când guvernările trecute instauraseră faimosul cordon sanitar între noi şi URSS, Revista Română de Şah a fost printre puţinele publicaţii, care a destăinuit cititorilor ei, câteva din aspectele giganticei mişcări şahiste din Uniunea Sovietică: competiţii de câte 600.000 de jucători, şahul colhoznic (sic!; vezi mai jos descrierea din revistă a unui turneu de șah colhoznic din URSS, n.n.), şahul în şcoli, precum şi studiul colectiv al teoriilor deschiderilor”. Mai mult, scrie editorialistul, revista a militat întotdeauna pentru răspândirea şahului în rândurile maselor (o marotă a momentului), şi oferă în acest sens un citat dintr-un articol din mai 1934. De aceea, “după 25 de ani de străduinţe, Revista Română de Şah poate privi înapoi cu sentimentul datoriei împlinite” şi poate inaugura acum „o epocă nouă de construire a unei mişcări şahiste serioase şi profunde, prin participarea efectivă a masselor muncitoare”92, încheie M. Pavelescu. Şi într-adevăr, în buna tradiţie rusească invocată, călătoria pe noul drum a început cu o pauză de plecare de cîteva luni; următorul număr al revistei avea să apară în ianuarie 1950.

Dar pînă atunci, numărul pe mai-iunie-iulie 1949 face bilanţul primului Campionat Popular. Au participat la el, susţine Anghel Vrabie, redactorul care a scris în revistă în mod constant despre campionat, peste 105.000 de amatori. La băieţi, campion popular a ieşit R. Palterer din Timişoara, iar la fete C. Leovey din Odorhei. „Tovarăşii” reintră în scenă, dar de această dată nu vor mai ieşi timp de peste 40 de ani: „Finala Campionatului Popular de Şah a luat sfârşit în prezenţa tov. Also Balaş Directorul Educaţiei Fizice O.S.P., care a asistat la împărţirea premiilor constând din cupe, plachete, diplome etc. Ca încheere tov. Sturdza din Direcţia Educaţiei Fizice O.S.P. a arătat în câteva cuvinte importanţa Campionatului Popular de Şah, etapă în drum spre făurire a şahului de masse în Republica Populară Română”93.

Însă pe cît de reuşit e prezentat Campionatul popular, pe atît de nereuşit a fost un alt campionat organizat în premieră, „Cupa R.P.R. inter-oraşe”, un concurs pe echipe între localităţi din toată ţara. Numai că, povesteşte articolul, doar jumătate din judeţe au nominalizat reprezentanţi, iar dintre aceştia iarăşi doar jumătate s-au şi prezentat efectiv la meci. S-au calificat din faza grupelor regionale în finala de la Bucureşti următoarele oraşe: Arad, Braşov, Bucureşti, Craiova, Lugoj, Oradea, Satu-Mare şi Timişoara94.

Captură din Revista Română de Şah, anul XVIII, nr. 5-7, pag. 203.

La capitolul de teorie, ştiri şi comentarii, dr. Ştefan Makai începe un „Istoric al Campionatelor Mondiale de Şah”, primul număr al foiletonului fiind dedicat lui Philidor. Radu Voia scrie despre „Sisteme de clasificaţie vechi şi noui”, iar campionul olandez Max Euwe are un nou episod, întins pe şase pagini, despre „Planul şi judecata în şah”. Noutăţile în deschidere (din Siciliană de această dată) sunt prezentate de Octav Troianescu (patru pagini). Campionul capitalei pe anul 1949, anunţă revista, este Ion Bălănel, secondat la jumătate de punct de Sergiu Samarian. Interesant că în premieră în acest an s-a organizat un campionat al capitalei şi la feminin, cîştigat de V. Pătruţescu. Revista trece apoi şi prin provincie, pe la Timişoara, Craiova şi Arad, de unde prezintă clasamente de concursuri şi partide.

Din şahul internaţional, oferta include rubrica „Noutăţi din URSS”. Aici apare şi o informare despre „Turneul Colhoznicilor”, care merită reprodusă, printre altele şi pentru că arată cu ce se ocupa noul campion mondial la şah Mihail Botvinnik şi de asemenea cum un ţăran rus putea fi egalul unui maestru la şah italian, belgian sau francez: „Guvernul sovietic şi orânduirea colhoznică au deschis calea desvoltării culturale şi creatoare populaţiei rurale. O adevărată revoluţie culturală a cuprins satele, analfabetismul este lichidat, reţeaua de şcoli şi instituţii culturale este larg desfăşurată, a crescut numărul intelectualilor cu milioane de oameni. Mişcarea şahistă la sate a luat proporţii neobişnuite. Ca dovadă este primul turneu al kolhoznicilor (sic!; autorul e nesigur pe expresii, precum orânduirea colhoznică, dar şi pe ortografia cuvântului colhoznic, termeni aparent noi pentru el), după turneele preliminare din 12.089 de colhozuri. Numărul total al participanţilor este 103.000 oameni. Finala s’a disputat la Moscova cu 15 participanţi. Locurile 1 şi 2 au fost împărţite de colhoznicul din Kalininsk Grigore Juravliov şi colhoznicul din regiunea Moscova Nicolai Borisenkov. Între cei doi învingători a fost jucat un match care s’a terminat cu scorul 3 – 2 în favoarea lui Borisenkov, care a cucerit astfel titlul de campion al colhoznicilor din Federaţia Rusă. Borisenkov are 32 de ani, locueşte şi lucrează în satul Kunarino, raionul Mojaisk, regiunea Moscovei. Are terminată şcoala medie, joacă şah de 13 ani. Are simţul jocului poziţional, combină bine. Arbitrul principal al turneului campionul mondial Mihail Botvinic (sic!) dă o notă înaltă celor mai buni şahişti colhoznici, şi declară că unii din ei posedă o forţă de joc tot atât de mare ca şi maeştrii unor ţări ca Franţa, Italia, Belgia”95.

Cu numărul triplu mai-iunie-iulie din 1949 se încheie seria a treia a Revistei Române de Şah. După cum scria Alexandru Portocală în primul număr de la reapariţia din 1947, au fost până la ea alte două epoci: „Viaţa ei (a revistei, n.n.), de până acum, a cunoscut trei etape distincte: Era eroică dela Soroca, Era de desvoltare dela Iaşi, Brăila şi Bucureşti şi – în sfârşit – Era, care începe cu acest număr şi pe care nu o putem califica fiindcă ne lipseşte darul ghicitului”96. Nu ai însă nevoie de darul ghicitului ca să constaţi, retrospectiv de această dată, că revista repornise cu mult entuziasm în ianuarie 1947 dar că s-a lovit destul de repede de noua realitate ideologică şi că sfârşea „era a treia”, după 26 de numere tipărite, cu totul aliniată regimului. Cu alte cuvinte, ceea ce reluaseră nişte domni în ‘47, preluaseră nişte tovăraşi în ‘48. Fără multe vorbe sau negocieri. Şi pentru ca lucrurile să se reaşeze bine, din august până în decembrie 1949 nu a mai apărut niciun număr, pentru ca din ianuarie 1950 revista să se relanseze, cu Lenin pe copertă, editoriale consacrate luptei pentru pace şi cu un nume schimbat: Revista de Şah. Bine, s-ar putea spune, că nu s-a numit Revista Populară de Şah, la cât de popular devenise popularul în epocă.

______________________________

  1. Gudju, Ion, ibidem.
  2. „Scriitorii Tolstoi şi Turgheniev şahişti”, în RRŞ, anul XVIII, nr. 2, pag. 65.
  3. Petrescu, Camil, „Şahul, recreaţie intelectuală”, în RRŞ, anul XVIII, nr. 3-4, pag. 97.
  4. Pavelescu, Mircea, „Matchul de şah R.P.R. – R.P. Bulgaria”, în RRŞ, anul XVIII, nr. 3-4, pag. 113.
  5. Cf. site-ului Institutului de statistică – http://www.insse.ro/cms/ro/content/castiguri-salariale-din-1938-serie-anuala-0
  6. Hotărîrea conducerii PMR din iunie 1949 este citată și în anii ’80. Ion Gudju scrie de ea în termeni elogioși în cartea sa Însemnări din lumea șahului, apărută în 1985: „Hotărîrea partidului din anul 1949 privitoare la organizarea mișcării sportive românești a reprezentat piatra de temelie a unui edificiu care numai în cîțiva ani avea să ridice la înălțimi nebănuite cultura fizică și sportul, atît sub aspectul performanței, cît mai ales al transformării acestora într-un bun al maselor” (vezi ediția citată mai sus, pag. 142).
  7. Stimularea şi Desvoltarea continuă a Culturii Fizice şi a Sportului, în RRŞ, anul XVIII, nr. 5-7, pag. 153.
  8. Pavelescu, Mircea, Un sfert de veac, în RRŞ, anul XVIII, nr. 5-7, pag. 154.
  9. Vrabie, Anghel, 105.000 participanţi la Campionatul Popular de Şah, în RRŞ, anul XVIII, nr. 5-7, pag. 155.
  10. Cupa RPR inter-oraşe, în RRŞ, anul XVIII, nr. 5-7, pag. 158.
  11. Turneul colhoznicilor, în RRŞ, anul XVIII, nr. 5-7, pag. 185.

(Sfîrșitul părții a șaptea. Partea a opta va fi publicată săptămîna viitoare în rubrica „În alb și negru”. Episodul șase poate fi citit aici).

 

Turnee la zi: Geneva, Danzhou și Dortmund

Vladimir Kramnik, numărul doi mondial, veteran al turneului de la Dortmund, Germania. Foto: chessbase.com

Etapa a treia a circuitului Grand Prix organizat de FIDE tocmai s-a încheiat la Geneva cu victoria azerului Teimour Radjabov. Mai e o singură etapă, în noiembrie, la Palma de Majorca, așa că deja s-a calculat că în cursa pentru primele două locuri în clasamentul general (care asigură participarea la turneul candidaților) au mai rămas doar cinci jucători: Shakhryiar Mamedyarov (tot din Azerbaidjan), Alexander Grischuk (Rusia), Teimour Radjabov, Ding Liren (China) și Maxime Vachier-Lagrave (Franța). Printre cei ce au pierdut acest tren – dar care ar putea să se califice și altfel la turneul candidaților, de pildă jucînd în Cupa Mondială – sunt Levon Aronian (Armenia), Hikaru Nakamura (SUA), Boris Gelfand (Israel) sau Peter Svidler (Rusia).

La Danzhou, China, se joacă un puternic turneu care cu numele s-a vrut unul internațional, dar care de fapt are toate șansele să rămînă o afacere chinezească. După șapte runde (din nouă), în clasament conduce „succesorul lui Carlsen”, juniorul chinez Wei Yi. Cu cele 5,5 puncte acumulate pînă acum (victorii la compatrioții Lu Shanglei și Yu Yangyi, la Ruslan Ponomariov (Ucraina) și la Vladimir Matlakov (Rusia), restul remize), Wei Yi are un punct avans în fața următorului competitor, vietnamezul Le Quang Liem și se pare că nu va mai putea scăpa victoria în concurs.

S-au jucat între timp și primele două runde ale turneului anual de la Dortmund (Germania) și deja s-a înregistrat o surpriză. Veteranul turneului, Vladimir Kramnik (Rusia, 42 de ani – vezi foto), a reușit să piardă la compatriotul său Vladimir Fedoseev. Actualmente numărul doi mondial, Kramnik a jucat în acest turneu pentru prima oară în urmă cu 25 de ani, răstimp în care l-a cîștigat de zece ori. Nu degeaba turneului i se mai spune și ”Vladimir Kramnik”, iar lui Kramnik, „Mr. Dortmund”. Printre cei opt jucători de la Dortmund este și Dieter Nisipeanu, în calitate de reprezentant al gazdei, Germania. În prima rundă, Nisipeanu a remizat cu celălalt german din concurs, Matthias Bluebaum, iar în runda a doua a împărțit iarăși punctul, de această dată cu francezul Maxime Vachier-Lagrave.

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 68 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”.

Soluția diagramei 67 din numărul trecut: 1… Cg3+! 2. hxg3 (dacă 2. Rg1, atunci 2… Td5+ cu cîștig) 2… Th5#.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.