Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începând cu 1925 și până în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, când a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sunt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974).

La rubrica „În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema Veche continuăm prezentarea în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sunt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, câștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al șaselea din serie; articolul precedent poate fi citit aici.

Naționalizarea șahului: de la „un joc al stâlpilor de cafenea” la „un sport de masse”. Amatorii devin mai importanți ca profesioniștii. Scurtă istorie a revistelor de șah românești. Șocul din care tablele își revin abia în zilele noastre.

Ca şi în 1947, ultimul număr din anul 1948 este dublu şi are 50 de pagini. Coperta e ocupată de o urare de an nou şahistă, cu o problemă a lui L. Loewenton de mat invers în 1949 de mutări, pe o tablă supradimensionată 18x18. Bilanţul revistei pe anul 1948 include „500 de pagini, 300 de partide, sute de probleme, studii, articole şi peste 1.000 de diagrame”69.

Partidele şi articolele dedicate şahului sovietic au apărut constant în Revista Română de Şah, chiar şi înainte de aprilie 1948, când a înregistrat şi ea cotitura ideologică tributară. Este şi firesc, nimeni nu putea face abstracție de puternica școală sovietică de șah care va ajunge să domine turneele și campionatele mondiale. Ce diferenţiază însă un articol de conţinut despre şahul sovietic de articolul de propagandă este festivismul, o atragere suplimentară a atenției asupra a ceea ce este întreprins în legătură cu șahul. De exemplu, în numărul din noiembrie-decembrie 1948 se relatează despre serbările sportive organizate cu prilejul celei de-a 30-a aniversări a înfiinţării Comsomolului70, serbări care au inclus şi un concurs de şah71. În același număr e semnalată și că filialele ARLUS72 își fac în continuare secții de șah. Știind de importanța acordată șahului de către regimul de la Moscova, comuniștii de la București încep să promoveze șahul arătând astfel că își însușesc modelul sovietic. Ambalajul ideologic sub care e servit motivul pasiunii subite pentru șah este confecționat tot din jargonul luptei de clasă. Șahul trebuie ”naționalizat”, ca și fabricile și pământurile. El trebuie luat din mâinile ciocoilor și dat oamenilor muncii. Sau, în cuvintele editorialului din numărul 11-12/1948 al Revistei Române de Șah, ”introducerea lui (șahului, n.n.) în fabrici și întreprinderi, în universități, școli, la orașe și la sate, dovedește că mișcarea șahistă se află pe drumul cel bun și că în curând șahul va deveni și la noi, un joc al poporului”73. Șahiștii profesioniști primesc însărcinări – și recompense, se poate presupune – în acest sens. Traian Ichim, campionul național din 1947, este antrenorul studenților din București. Problemistul de talie mondială S. Herland devine și el antrenor la clubul de șah al STB-ului, un club recent înființat, de modă nouă, „al celor ce muncesc”, care are acum „100 de șahuri (seturi de șah, n.n.) și a comandat 20 de ceasuri «de șah» în străinătate”74.

În numărul 11-12/1948 mai apare articolul de două pagini „25 de ani dela moartea marelui maestru român Gheorghe Marco75”, cu câteva partide remarcabile și panseuri șahiste ale lui Marco. Articolul include și palmaresul șahistului româno-vienez întocmit de dr. Ioan Balogh, palmares care „corectează și complectează (sic!) pe toate cele apărute până în prezent”.

Un alt articol de istorie a șahului românesc este cel semnat de Milu Milescu despre „Revistele de șah românești”. Autorul scrie că prima revistă de șah românească, intitulată „Recreațiunea”, a apărut la Iași în decembrie 1912 și „a trăit și o parte a anului 1913”. Ea a fost scoasă de profesorul Victor Costin. În noiembrie 1914, Ion Gudju scoate la București „prima revistă exclusiv șahistă din țară”, numită România Șahistă, care a avut o însă o viață scurtă, de doar un număr. Un an mai târziu, „Gudju-Fiul” mai încearcă o dată, cu revista Șahul. Precizarea „Gudju-Fiul” e necesară pentru că ”pe vremea ceea trăia și bătrânul maestru Hercule Gudju”. Revista a trăit două numere, fiind suprimată apoi ”din lipsa de interes a cititorilor”. În 1925 apare Revista Română de Șah, fondată de A. F. Ianovcic, apoi Buletinul Federației Române de Șah, care a avut trei numere în anul 1934, săptămânalul Șah Mat al lui S. Thau (1935), „care a trăit vreo două luni” și Strategia lui M. V. Moreno, „Moreanu76 de azi, fost M. Wechsler-Botoșani”, care a apărut în anii 1935-193677.

E prezentă și rubrica de „Noutăți din URSS”. Articolele teoretice sunt despre „Inovații în deschideri în cursul anului 1947” de E. I. Marchisotti „pt. R.R. de Ș”, „Noui variante în Apărarea Grunfeld” de J. Podgorny „pt. R.R. de Ș” și „Jocul de mijloc”, partea a II-a, de R. Fine. Partidele comentate sunt din campionatul național din anul care se încheie, din campionatul Ungariei și din cel de-al 16-lea campionat al URSS, pe anul 1948, cu consemnarea declarațiilor câștigătorilor Alexander Kotov și David Bronstein.

Așa arată coperta I a numărului 1/1949. Aparent, o imagine ca pentru o revistă de șah obișnuită, cu un instantaneu inspirat la unul dintre evenimentele șahiste mari ale momentului. Dar privit mai de aproape, se disting două detalii care arată că revista a mai făcut încă un pas către înregimentarea administrativă și ideologică. Se observă că adresa revistei se schimbă; din Calea Văcărești, de la farmacistul Milescu, ea ajunge acum în strada Aristide Briand nr. 21. În mod firesc, sunt schimbate și numerele de telefon ale redacției. Iar un alt amănunt semnificativ este descifrabil în mențiunea cu litere mici, de sub poză: „Clișeul Ziarului România Liberă”. Pe de o parte, revista arată că nu e nicio rușine să se folosească de un produs al unui ziar pro-guvernamental în vogă la acea vreme. Pe de altă parte, redacția arată că obiectul de activitate și de specializare al său, șahul, a captat atenția acestui ziar puternic, în care semnau comuniști influenți78. „Șahul, despre care noi am scris atâta, e de mare folos și interes și pentru noul regim”, e mesajul subiacent al utilizării fotografiei.

Editorialul e semnat de același ideolog întânit în numărul 10/1948. Mircea Pavelescu continuă să rafineze ideile enunțate atunci. „Firește, că în trecut, regimul patronal care precupețea fiecare clipă a celui pe care îl exploata fără cruțare, nu avea interes să popularizeze jocul de șah. În concepția capitalistă, această „stupidă pierdere de vreme” mai are „defectul” că dezvoltă combativitatea, sângele rece, spiritul de analiză, simțul răspunderii, adică toate virtuțile cari pot trezi în mase gustul eliberării și al independenții”. Și mai încolo: „Ne amintim cu câtă uluire am aflat, noi cei din România, că în URSS un concurs popular sovietic reunise în anul 1932 peste 600.000 de jucători, în timp ce campionatele noastre de pe atunci nu mobilizau niciodată, mai mult decât 30 de persoane, mereu aceleași”79. Aici sunt de făcut câteva observații peste care noul editorialist al RRȘ pare să fi trecut mai degrabă intenționat. Nu poți compara un campionat cu un „concurs popular”. Primul este un turneu de profesioniști, sau măcar de oameni care dedică mult timp pregătirii șahiste, celălalt este o competiție de amatori. Pe câștigătorul unui concurs popular nu îl poți declara campion național iar campionatele naționale se vor ține nestingherite și în regimul comunist precum au făcut-o și în cel burghez. În al doilea rând, în argumentul editorialistului s-a strecurat o confuzie des întâlnită în discursurile comuniste: noi nu aflăm ce a făcut și a dres clasa/conștiința burgheză (sau „patronală”, cum îi spune M. Pavelescu) ci ce crede clasa/conștiința/propaganda proletară că a făcut și a dres clasa burgheză. Conștiința proletară proiectează asupra conștiinței burgheze ceea ce ea probabil ar fi făcut dacă ar fi fost pusă în pielea conștiinței burgheze; proiectează propriile categorii și reacții asupra unei entități în fond străine structural. În fapt, clasa și conștiința burgheză nu au încrâncenarea și determinarea de a contura și combate o clasă adversă, numită a proletariatului. Lupta de clasă e doar în mintea unui grup care își inventează dușmanii pentru a se legitima. De aceea, ca și în domeniul religios, nu există niciun plan premeditat al capitaliștilor pentru a ține poporul în întuneric, cât mai departe de avantajele practicării șahului. Preocupată de cu totul alte lucruri, pur și simplu burghezia nu s-a prins că a avut la dispoziție așa un plan ingenios și a lăsat de fapt șahul în plata lui. Şi aici survine a treia observaţie. De fapt, au fost preocupări de introducere a şahului în şcoli şi la sate şi în perioada interbelică, dar erau făcute sub forma unor iniţiative sporadice, private. Iată ce scria Ion Gudju mai târziu, în anii ‘80, în cartea sa Însemnări din lumea şahului: „Printre iubitorii şahului din Bucureşti, care doreau să-l vadă (şahul, n.n.) cât mai repede răspândit în rândurile maselor se număra şi farmacistul Adam Henţiescu80. Visul său de căpetenie era să ducă şahul în mediul rural, în lumea şcolarilor, să atragă din vreme tineretul sătesc către o preocupare utilă formării sale culturale, pentru ca să fie ferit mai târziu de ispitele dăunătoare”81.

Așadar nu avem de a face cu o gigantică luptă între forțele binelui și ale răului, cum vrea să arate ideologul Pavelescu, ci cu o simplă politică guvernamentală de promovare a șahului, pe care istoria de altfel a mai întâlnit-o și în alte țări, necomuniste. Revista descrie cum se va desfășura și în România primul campionat popular de șah, după modelul sovietic considerat atât de strălucit: „În acest scop au fost puse bazele unei competiții populare de mare amploare care va începe la 7 Februarie și a cărei menire nu este numai de a mobiliza jucătorii consacrați, ci de a asigura participarea a zeci de mii de tineri începători și de a prilejui astfel reale posibilități de afirmare și de desvoltare a elementelor necunoscute, din vastul reservoriu de talente, pe care-l constitue tineretul de ambe sexe din mediul urban și rural”82.

După cum se vede, competiția e întinsă pe aproape patru luni și îi cuprinde, indiferent de vârstă, pe țărani, muncitori, militari, elevi și studenți. Mult-lăudata anul trecut Cupă a Unității Tineretului nu e cu totul abandonată, dar suferă unele transformări care o fac aproape de nerecunoscut. Astfel, din ea mai e consemnat în februarie 1949 doar un „Concurs în cinstea unificării tineretului” care în Bucureşti a constat într-un meci între echipele de şah ale cluburilor Sportul Şcolăresc, Clubul Sportiv Universitar, Clubul Central Sportiv al Armatei şi A. S. Godeanu83.

La capitolul teoretic, numărul 1/1949 continuă cu partea a treia a lecțiilor lui Reuben Fine despre „Jocul de mijloc”, publică traducerea unui articol de „Noutăți teoretice” semnat de Paul Keres și V. Mikenas și include și „Două finale (sic!) ale D-rului Balogh”, unul de pioni, celălalt de turnuri. Continuă ca și în numărul precedent seria de partide comentate de la campionatele RPR și URSS, plus obișnuitele rubrici de studii și probleme care au constituit o bună parte a revistei încă de la înființare.

Nu este de mirare că și numărul următor, din februarie 1949, începe cu prezentarea campionatului popular pentru care revista a făcut atâta caz încă dinainte de a începe. Fotografia de deschidere e semnificativă.

Reiese de aici, la o privire mai atentă, contradicția oricărui ”campionat popular”, care se vrea organizat pentru amatori dar e invariabil câștigat de un profesionist, mai mult sau mai puțin declarat. În imagine, melanjul amatori-profesioniști e vizibil din faptul că primii joacă fără ceasuri de șah (în stânga), în vreme ce ceilalți au ceasuri (în colțul din dreapta sus). E drept că numărul de ceasuri era mult mai mic decât cel al jucătorilor, dar la fel de corect e și că cei mai mulți dintre participanți nu jucaseră cu ceas până atunci. O altă observație care s-ar impune e și că, văzând o astfel de poză, conducerea comunistă s-ar fi putut simți satisfăcută. Decât să se gândească la cine știe ce alte lucruri, e mai bine ca muncitorimea să se gândească la mutări. De partea cealaltă, a muncitorimii, concursurile de șah au fost probabil binevenite. Erau scoși din producție, intrau în atmosfera unei competiții, trăiau satisfacția unor victorii. Mult timp după ce concursurile populare se vor fi stins, chiar și în anii 2000, ecoul entuziasmului de atunci putea fi resimțit prin parcurile orașelor. Aici oamenii jucau preponderent șah și nu neapărat table, cum a început să se întâmple astăzi, în mai fireasca tradiție turco-orientală în care ne-am situat mult mai multă vreme.

În numărul din februarie 1949 își face debutul un alt ideolog, care semna E. Horn. Ca și M. Pavelescu, și el vede viitorul strălucitor al șahului ca „sport de masse”. Ca și Pavelescu, leagă practicarea șahului de existența unui răgaz pe care omul și-l permite sau nu. „Joc, care a fost al celor puțini cu timp de prisos și al stâlpilor de cafenea, șahul se transformă într’un joc cu adevărat popular, distracție pentru orele de odihnă, sport intelectual pentru cei dornici să-și ascută mintea”. Unul dintre principalele mijloace prin care are loc transformarea este desigur campionatul popular, ”un succes al democrației populare”. E. Horn își pune însă suplimentar problema ce se întâmplă după campionatul popular? Ce vor face campionii populari? Ei vor trebui încadrați în cluburile și asociațiile de mase din care fac parte. ”Numai dacă toate cluburile din țară în număr de 1287, vor fi conștiente de importanța acestei sarcini pe care o au față de jucătorii acestui prim campionat popular de șah, numai atunci putem fi siguri, că succesul acestui concurs va fi fost exploatat în întregime și am asigurat șahului nostru maximum de condiții de desvoltare în acest moment deosebit de favorabil pentru mari salturi înainte”84.

___________________________

  1. „Editorial”, în RRŞ, anul XVII, nr. 11-12, pag. 389.
  2. Comsomol a fost organizaţia de tineret a partidului comunist/bolşevic din URSS.
  3. „Manifestări şahiste în cadrul săptămânii prieteniei Româno – Sovietice”, în RRŞ, anul XVII, nr. 11-12, pag. 404.
  4. În legătură cu ARLUS, vezi nota 30.
  5. „Editorial”, nesemnat, în RRŞ, anul XVII, nr. 11-12, pag. 389.
  6. ibidem.
  7. Gheorghe Marco (1863-1923) este considerat „jucător de naționalitate română”, născut în Bucovina, dar el s-a stabilit și a trăit cea mai mare parte a vieții la Viena. A jucat cu rezultate foarte bune în compania marilor șahiști ai timpului: Cigorin, Marshall, Alehin. A desfășurat și o activitate publicistică susținută în domeniul șahului.
  8. Pe la mijlocul anului 1947, redacția RRȘ intrase în conflict  cu M. Moreanu, după ce acesta semnase totuși un articol în Revista Română de Șah. Despre natura conflictului, vezi prezentarea numărului pe iulie 1947.
  9. Milescu, Milu, „Din trecutul șahului nostru. Revistele de șah românești”, RRŞ, anul XVII, nr. 11-12, pag. 421. Articolul e o reașezare și corelare a unor informații despre acest asubiect despre care M. Milescu a scris și în numărul 10/1947 (vezi mai sus prezentarea numărului).
  10. Ziarul România Liberă a apărut în 24 august 1944, după ce aproximativ un an și jumătate a fost tipărit sporadic, în ilegalitate. Ziarul era cotidianul central al Uniunii Patrioților, o formațiune-satelit a partidului comunist, în care semnau simpatizanți sau membri influenți ai PCR: Grigore Preoteasa, Petre Constantinescu-Iași, George Macovescu, Miron Radu Paraschivescu, Mihnea Gheorghiu si alții, cf. Teodor, Mihaela, Anatomia cenzurii. Comunizarea presei din România. 1944-1947, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012, pag. 303.
  11. Pavelescu, Mircea, „Șahul, joc de mase”, în RRŞ, anul XVIII, nr. 1, pag. 1.
  12. Adam Hențiescu a fost primul președinte al Federației Române de Șah, înființată pe 4 ianuarie 1925 prin asocierea a 12 cluburi de șah din București și din țară (Iași, Timișoara, Constanța, Botoșani, Galați, Câmpulung și Sibiu). Farmacist de profesie (ca și Milu Milescu – Augutstein, redactorul RRȘ și Toma Aburel, președintele cercului de șah din Galați), Adam Hențiescu avea să înceteze din viață în același an. Federația va obține statut juridic în martie 1934.
  13. Gudju, Ion, Însemnări din lumea şahului, ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1985, pag. 85. Ion Gudju (1897-1988) a fost unul dintre promotorii şahului românesc, fondator al primului Cerc de şah din Bucureşti (1920), fondator al Federaţiei Internaţionale de Şah (1924), fiul unuia dintre primii maeştri la şah din România, Hercule Gudju.
  14. Campionatul Popular de Șah, în RRŞ, anul XVIII, nr. 1, pag. 2.
  15. Sirkus, Nellu, „Concursul în cinstea unificării tineretului”, în RRŞ, anul XVIII, nr. 2, pag. 51
  16. E. Horn, „Cu fața spre competițiile de masse”, în RRŞ, anul XVIII, nr. 2, pag. 49.

(Sfîrșitul părții a șasea. Partea a șaptea va fi publicată săptămîna viitoare în rubrica „În alb și negru”. Episodul cinci poate fi citit aici).

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 67 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”.

Soluția diagramei 66 din numărul precedent: 1. Dxf8+! Nxf8 2. Nd4 și cîștigă.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.