Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începând cu 1925 și până în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, când a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sunt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974).

La rubrica „În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema veche continuăm prezentarea în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sunt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, câștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al nouălea din serie; articolul precedent poate fi citit aici.

Înainte de orice mutare: cîteva osanale. Se face ordine în șahul feminin. Chiaburii, excluși de la Cupa Satelor. La un șah după serviciu. Nume noi: Ciocâltea, Drimer, Ghițescu, Albuleț

Numărul 3/1950 al Revistei de Șah a apărut în luna iulie. Editorialul e nesemnat, cum au fost toate din acest an, și în contrast cu ceea ce s-a petrecut în 1949, când în revistă apăruseră numele mai multor autori. „Sportivii întăresc neîncetat rândurile partizanilor păcii” este titlul editorialului, în care sunt aceleași idei: sovieticii conduc lupta pentru pace iar societatea românească, sportivii, șahiștii trebuie să îi urmeze. Căpitanul Ion Mihăilescu al echipei de fotbal a RPR a citit o moțiune de adeziune la lupta pentru pace, iar campionul șahist Octav Troianescu declară despre un turneu din Polonia la care a participat că e „o manifestație pentru pace”. Celebra Hotărîre111 a partidului privind sportul de mase, mai aflăm din editorial, a fost aniversată la împlinirea unui an, prin sporirea abnegației pentru sportul practicat și pentru construirea socialismului112.

Campionatul popular, ediția a doua, are cîteva caracteristici care-l deosebesc de cel precedent, potrivit articolului următor. Sunt în primul rând mai mulți participanți (dublu, după cum am aflat din revista anterioară); a avut o fază de pregătire preliminară, unde unii participanți „s’au inițiat în acest joc” iar alții au luat lecții de perfecționare de la jucătorii avansați; a fost „un bun antrenament pentru toți concurenții”; a dus la descoperirea unor „numeroase talente tinere”. Apar portretele campionilor, Dan Petrovanu din Iași și Maria Albuleț din Brăila113.

Între 19 aprilie și 25 mai s-a jucat finala campionatului Capitalei pe anul 1950, un concurs de tradiție deja, indiferent de epocă. S-a impus în premieră Emanuel Reicher, care cu acest prilej a devenit candidat de maestru și „cu una notă de maestru”. Reicher s-a impus cu 1,5 puncte distanță față de următorii clasați, mult mai titrații Sergiu Samarian și Octav Troianescu114.

Între 19 aprilie și 15 mai s-a jucat și finala feminină a campionatului Capitalei. Dintre cele 15 participante s-a impus cu 11,5 puncte Margareta Andreescu, „o jucătoare serioasă, în continuu progres”, urmată de Veturia Simu (11 puncte) și Eugenia Popa (10,5 puncte)115

Pe linia Hotărîrii, și deoarece, „spre deosebire de trecut, soldatul nostru este un element ridicat al societății”, conducerea armatei a organizat al doilea campionat militar de șah. Ocupantul locului doi în prima ediție din 1949, căpitanul Marin Buiculescu, „un jucător sobru, cu serioase cunoștințe teoretice, în vădit progres”, a obținut de această dată primul loc (11,5 puncte din 14). „Față de condițiile superioare ce li s’au creat, soldații au datoria de a-și ridica necontenit nivelul teoretic și tehnic, urmând și pe această cale exemplul eroicilor ostași sovietici, a căror măestrie șahistă a atins cele mai înalte culmi”116.

Cu toate straturile și substraturile ideologice, grosul revistei este însă de specialitate, cum a fost mereu. În acest număr, sunt pagini întregi despre finaluri sau despre jocul cu „nebuni slabi”, precum și numeroase partide din turnee: campionatul URSS, al Ungariei, al Varșoviei, al candidaților la titlul mondial. Sunt și articole de studii și probleme în rândul cărora e și rubrica intitulată „Colțul debutantului”. Coperta IV e însă rezervată discriminantelor știri de șah din „țările de democrație populară”.

Numărul următor, 4/1950, apare în noiembrie. E uitată condiția ca interesul pentru șah să fie susținut printr-o continuitate a apariției Revistei de Șah, așa cum era menționat în editorialul din numărul 1/1950. Iar editorialul prezentei ediții reușește performanța să nu pomenească deloc cuvântul șah. Dedicat alegerilor de deputați în Sfaturile Populare, articolul se răfuiește cu niște dușmani mai degrabă imaginari, având în vedere epurările succesive care au avut loc din 1945 încoace. Ce reușește însă articolul e ca propaganda oficială să ajungă și la cel ce dorește să citească o simpla revistă de șah. E epoca în care orice contact extern e drapat în propagandă. Iată o mostră: „Câtă deosebire între alegerile acestea și acelea din trecut. Sub regimurile burghezo-moșierești, alegerile erau un prilej de înăsprire a oprimării poporului muncitor și nu aduceau în fața urnelor de vot nici jumătate din populația țării. Astăzi, alegerile constituesc un prilej de ridicare a conștiinței politice a poporului nostru și chiamă la conducerea treburilor obștești massele largi populare”117. E scos aici în evidență faptul că regimul comunist a dat în premieră drept de vot și femeilor, numai că votarea în sine fusese restricționată și orientată așa încât rezultatele „alegerilor” să fie complet previzibile și controlate de autorități.

În august 1950, s-a făcut în sfârșit ordine în șahul feminin. Se strânseseră până acum, sub impulsul oficial de a fi promovate și șahistele, mai multe „campioane” – populare, naționale, pe capitală. Un campionat național desfășurat în această luna a strâns la un loc, printre altele, toate numele afirmate în ultimii trei ani: Lidia Habermann, campioana națională din 1949, Margareta Andreescu, campioana en-titre a Capitalei, Clara Leowey, campioana populară din 1949, Frida Weinstein, câștigătoarea Cupei Unității Tineretului din 1948, Maria Albuleț, campioana populară din 1950. S-a impus însă sătmăreanca Iolanda Sathmary, vicecampioana din 1949, „care, fiind bine pregătită teoretic, s’a detașat net în a doua jumătate a campionatului”, „cu un joc solid și sigur”.

Alte caracterizări ale jucătoarelor: Lidia Haberman a luat locul doi doar datorită fanteziei ei remarcabile, altfel a fost „complect nepregătită teoretic”; Margareta Andreescu a început slab din cauza „autoîncrederii” urmate de o „bruscă descurajare”; Veturia Simu a fost bine pregătită „și cu o logică remarcabilă”; dr. Clara Leowey nu s-a pregătit din cauza ocupațiilor profesionale, dar „și-a revenit puternic spre sfârșit”; Frida Weinstein a fost „cea mai inegală jucătoare: a câștigat la cele tari și a pierdut la cele slabe”; Eugenia Popa a împrumutat stilul de joc al maestrului Toma Popa (soție și soț?), complăcându-se într-un „joc de expectativă”; Maria Albuleț a fost marea deziluzie a acestui campionat, arătând „o autoîncredere exagerată”; Maria Tarapanov a fost cea mai calmă jucătoare a turneului; Clara Hodoș preferă jocul fără riscuri; Elena Ududec a fost „revelația campionatului”, anul trecut ea încheind pe ultimul loc; Paula Rosenbach „trebuie să învețe temeinic teoria jocului pentru a deveni o jucătoare completă”; Elena Grabovitzchi „a arătat un joc foarte timid, lipsit de viață; Silvia Șerban „a jucat cu multă voință, însă nu are rutină”; Cecilia Manoliu „a arătat o nervozitate excesivă iar cunoștințe teoretice nule”; Vasilica Alexandrescu a câștigat un singur punct și acela „numai din accident” și a fost „singura jucătoare care nu a știut să își scrie partidele”; Ileana Walter, Gabriela Triță și Cornelia Sandu sunt jucătoare tinere, ultimele două „neavând încă 16 ani”. Și nici un viitor luminos, apreciază revista: „Nu putem spera și pretinde rezultate mai bune din partea lor, deoarece fac parte din centre unde activitatea șahistă este ca și inexistentă. Asemenea elemente trebuie să aștepte un an întreg viitorul campionat, la care se vor prezenta la fel de slab pregătite, dacă nu se vor lua măsuri de îndreptare”118.

O altă premieră post-1948, Anul Zero al „orânduirii comuniste”, a fost organizarea primului campionat național pe echipe, în octombrie 1950. Dintre toate participantele, două echipe bucureștene și-au disputat întâietatea – „Progresul” reușind până la urmă să se impună în fața „Științei”. Revista publică fotografia învingătorilor.

 

Revista rezervă un spațiu important semifinalelor campionatului național, jucate în august – septembrie 1950 la Iași, Târgu-Mureș, Timișoara, Craiova, Sibiu și București. Campionatul ajunsese deja un angrenaj de dimensiuni considerabile. Pînă la semifinale, se jucaseră în luna mai, la nivelul localităților, optimile de finală (unde au putut intra jucătorii de categoria a III-a). Au urmat în iunie și iulie sferturile de finală, de la care revista îi menționează pe unii tineri talentați și promițători: Teodor Ghițescu, Dolphi Drimer, Victor Ciocâltea, M. Șuteu119. Sunt jucătorii următoarei generații de șahiști români, care în curând se vor afirma în concursuri interne și internaționale.

Redactorii ies pe teren în acest număr 4/1950. E vizitat clubul de șah de la uzinele „Steaua Roșie”, unde mulți muncitori, „strungari, ajustori, cazangii, turnători, constructori (...) își petrec o parte din timpul liber”. Reportajul precizează că membrii clubului joacă în „campionatele pe uzină” și în cele intersindicale, iar la sfârșit apare și o fotografie.

Celălalt popas al revistei e la Palatul pionierilor din București unde predă campionul țării din anul 1947, Traian Ichim. Pionierii sunt împărțiți pe grupe, în funcție de cunoștințele de șah pe care le au, joacă între ei, participă la simultane susținute de maeștrii consacrați. Trei pionieri merituoși apar în poze, la masa de șah.

În ultimele trei zile din iulie, la Rusciuc s-a jucat un meci de juniori între România și Bulgaria. Noroc cu fetele, Maria Albuleț și Margareta Andreescu, care au câștigat fiecare cu 1,5 – 0,5 mini-meciul lor cu adversarele din Bulgaria, pentru că la masculin bulgarii au câștigat cu 12 – 8. Întâlnirea a avut loc în cadrul ”manifestațiunilor organizate pentru apărarea păcii”, nu uită revista să menționeze. Ultimele rubrici ale numărului sunt „Șahul în URSS” și „Șahul în țările de democrație populară”, urmate de cele de componistică.

_____________________________

  1. Vezi numărul 5-6-7/1949 al revistei și nota 90.
  2. „Sportivii întăresc neîncetat rândurile partizanilor păcii”, în Revista de Şah, anul I, nr. 3, iulie 1950, pag. 1.
  3. „Al doilea campionat popular de șah, o frumoasă victoria sportului de masse în R.P.R.”, în Revista de Şah, anul I, nr. 3, iulie 1950, pag. 2.
  4. „Campionatul Capitalei pe anul 1950”, idem, pag. 5-6.
  5. „Campionatul femenin al Capitalei”, idem, pag. 18.
  6. „Al doilea campionat militar de șah”, idem, pag. 7.
  7. „Alegerile de deputați în Sfaturile Populare”, în Revista de Şah, anul I, nr. 4, noiembrie 1950, pag. 3.
  8. Campionatul feminin de șah al R.P.R. pe 1950, ibidem, pag. 4-5.
  9. Ghițescu, Ciocâltea și Șuteu vor fi cunoscuți aproape în exclusivitate ca și șahiști, însă Dolphi Drimer (1934 – 2014) avea să aibă mai multe cariere. A ajuns și maestru internațional la șah, dar și inginer, cercetător științific la Academia Română, profesor universitar. După 1990 a fost rectorul Universității Ecologice din București, postură din care s-a expus la acuzația că ar fi fost și „inventatorul fabricilor de diplome universitare”.

(Sfîrșitul părții a noua. Partea a zecea va fi publicată săptămâna viitoare în rubrica „În alb și negru”. Episodul opt poate fi citit aici).

Diagrama săptămînii

Soluția diagramei 70 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”.

Soluția diagramei 69 din numărul trecut: 1. Dh7+! Cxh7 2. Chg6+!  Rg8 3. Cxe7+ Rh8 4. C5g6#.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.