Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începând cu 1925 și până în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, când a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sunt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974).

La rubrica „În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema Veche continuăm prezentarea în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sunt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, câștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al patrulea din serie; articolul precedent poate fi citit aici

Șahul de paradă. Rugăciunile revistei sunt în sfârșit auzite – dar nu de Dumnezeul șahiștilor, ci de OSP. Românii n-au votat cu Botvinnik 

Numărul din aprilie 1948 marchează două schimbări majore. Una de personal: Milu Milescu și Alexandru Portocală nu mai apar ca redactori pe coperta revistei. Au rămas directorul Mihail Sadoveanu și girantul responsabil Hagi-Nicovici, Milu Milescu figurând doar la adresa de contact a redacției: „Revista Română de Șah, Farm. Milescu, Calea Văcărești 39, telefon 3.45.76, 5.96.10, 3.61.63”. Cuvintele lui Portocală din ultimul număr din 1947 par acum profetice: „Vă rugăm să îndreptaţi titlul acestor rânduri, din Editorial, în Necrolog”. Revista nu oferă nici o explicație pentru dispariția celor doi din colectivul redacțional, ei fiind cei ce dădeau linia editorială și semnau articolele de fond. Milu Milescu avea să reapară ca secretar de redacție în numărul din martie-aprilie 1949 iar semnătura lui se mai regăsește în revistă, sporadic, până spre sfârşitul anilor ‘50. Semnătura lui Alexandru Portocală nu mai apare însă niciodată în RRȘ. Să fi refuzat să facă “pactul cu diavolul” de care amintea tot la sfârşitul lui 1947? 

A doua schimbare majoră e de ton. Editorialul devine mai formal și ușor politizat. Cotidianul Sportul Popular, cu care revista intrase anterior în polemică, este felicitat călduros: „Revista Română de Șah se asociază la urările întregii prese românești, adresate marelui ziar Sportul Popular, cu ocazia sărbătoririi celor 1.000 numere dela apariție”41.  

Corespondentul H. J. J. Slavekoorde transmite și în acest număr de la Campionatul mondial de la Moscova. Curios este că evenimentul e paginat după prezentarea altor turnee și partide din țară sau din străinătate. Reporterul RRȘ remarcă interesul mare al moscoviților față de eveniment. ”Sala cu peste două mii de locuri s’a dovedit neîncăpătoare pentru marele număr de amatori care țin să asiste la acest campionat. Fumatul în sală este interzis spectatorilor și în general se păstrează o ordine și o liniște desăvârșită. În afara Sălii de joc se găsesc table de demonstrații unde spectatorii pot fuma și discuta în voie. La intrare, strada e plină de acei care n’au avut norocul să intre în Sală, majoritatea din ei având șahuri de buzunar pe care urmăresc desfășurarea partidelor. Dacă cineva ese din sală, este asaltat ca să spună toate noutățile. Odată marele maestru Bondarevschi a avut imprudența de a eși puțin în stradă. Fiind asaltat de marea mulțime de amatori, care îi cereau amănunte, nu s’a mai putut întoarce în sala de joc. În afară de asta, la marile cercuri de șah, nu numai la Moscova, dar și în orașe foarte depărtate, se găsesc table de demonstrații, unde mutările sunt transmise prin telefon imediat după efectuarea lor. Pentru corespondenții străini sunt amenajate cabine telefonice din care pot transmite în străinătate desfășurarea partidelor chiar în timpul când ele încă se joacă”42. 16 din cele 40 de pagini ale revistei sunt dedicate campionatului mondial; în volum aproape la fel ca în numărul precedent, însă procentual mai puțin având în vedere numărul mai mare de pagini din aprilie deși numărul redactorilor, după cum s-a văzut, s-a diminuat. 

Numărul de 40 de pagini se menține și în luna mai. La fel și tonalitățile revistei. Editorialul remarcă ”o mare înviorare a vieții șahiste din România” și oferă și argumente: în campionatul Bucureștiului s-au înscris peste 100 de participanți; „puternica Asociație Arlus (vezi nota 30, n.n.) a început creearea de secțiuni șahiste la toate sediile din Țară”; Uniunea Asociațiilor CFR a început reorganizarea tuturor secțiilor de șah CFR; „s’a introdus șahul în toate Căminele de ucenici în Școli, Universități și în Armată”; ziarele, în frunte cu „marele Sportul Popular”, dau știri din șah și mai ales au rubrici de șah făcute de profesioniști43

Fotografia de mai sus44 e cât se poate de elocventă pentru începutul de înrolare ideologică a activității șahiste oficiale din România. Cu toate că preluase guvernarea în 1945, în 1947 comuniștii nu își impuseseră complet calendarul sărbătorilor. În 1947, pe 10 Mai s-a sărbătorit (pentru ultima oară) ziua națională a României, eclipsând 1 Mai, preferata din această lună a alianței de guvernare. Un an mai târziu însă, după răsturnarea monarhiei și proclamarea republicii, manifestările de ziua muncii puteau lua amploare. Ceea ce s-a și întâmplat, în coloana de manifestanți integrându-se și șahiștii de la clubul Macabi din București, după cum arată fotoexplicația: I. Schweitzer (responsabilul secției de șah), U. Langhaus (secretar), S. Saiovici, L. Lazarovici, D. Mendel, D. Cheis, S. Bazian, L. Zetlin. Șahiștii de marcă ai clubului, printre care Albert Braunștein sau Sigmund Herland, nu sunt însă printre participanți. Cei ce au mers la manifestație au adus cu ei și o tablă de demonstrație, cu tot cu piese, arătând astfel că își pun instrumentul de lucru la dispoziția noilor cârmuitori. „Repudierea oricărei inmixtiuni politice” pe care o clama revista în aprilie 1947 nu mai era de actualitate un an mai târziu. 

Rugăciunile revistei sunt în sfârșit auzite. Dar nu de Dumnezeul șahiștilor, ci de OSP. Numărul 5/1948 marchează momentul intrării în scenă a Organizației Sportului Popular, înființată cu scopul promovării educației comuniste prin sport. Apare pentru prima oară în revistă angajamentul de tip partinic pentru gloria șahului autohton și în același timp proslăvirea exemplului sovietic. Finalul editorialului este semnificativ în acest sens: „Desigur că progresul pe care avem plăcerea să îl semnalăm nu este întâmplător. El se datorește în totul Confederației Mondiale a Muncii și conducerii Organizației noastre Sportive O.S.P.-ul care a înțeles importanța jocului de șah ca mijloc cultural de educație populară, acordându-i sprijinul necesar. În conferința pe Țară a responsabililor sportivi ai O.S.P.-ului, în ziua de 28.V, d-l Secretar General Arh. Gh. Lichiardopol a promis sprijinul său șahului, „sport neglijat și nerecunoscut în trecut”. Nu e nevoe să arătăm posibilitățile ce se deschid datorită acestui sprijin, desvoltării și popularizării șahului în Țara noastră. Salutăm de aceea noul Comitet al Organizației Sportului Popular, compus din: Președinte, d-l Sergiu Petrovici, Secretar General d-l Gh. Lichiardopol, Secretari, d-nii: Marcel Vlaicu, Titu Șiperco și Gh, Costinaș, urându-i spor la muncă și asigurându-i de recunoștința șahiștilor români, care-și dau seama și de datoriile lor față de mișcarea sportivă română. Șahiștii români își vor da contribuția lor cu entuziasm la popularizarea șahului în școli, în fabrici și uzine, printre tineret și în armată. Ne vom da toată silința să urmăm modelul marei noastre vecine, unde jocul de șah a ajuns tot atât de popular ca foot-baII-ul la noi”45

Dar pe cât de festiv arată noul tip de editorial, pe atât de subversiv și ironic, probabil și involuntar, este un fapt relatat tot aici. Editorialul din numărul din mai 1948 prezintă rezultatul sondajului printre cititorii revistei privind viitorul campion mondial, sondaj lansat în numărul din februarie. Deși la lansarea sondajului revista a arătat că statistic cele mai mari șanse le are rusul Mihail Botvinnik, din cei 220 de participanți la sondaj doar cinci l-au indicat drept câștigător pe cel care avea să devină într-adevăr campion mondial. Celălalt rus din concurs, Vasili Smâslov, nu a luat se pare nici măcar o nominalizare. Grosul preferințelor participanților a mers mai ales către Paul Keres, dar și la Samuel Reshevski sau Max Euwe. Primul era din Estonia, o țară cel puțin la fel de afectată ca și România de noua ordine mondială de după război care a expus-o ocupației sovietice. Ceilalți erau din SUA, respectiv Olanda. Mai degrabă decât o evaluare rece a șanselor jucătorilor implicați, sondajul arată mai degrabă cu cine au ținut cititorii revistei participanți la sondaj – iar rușii nu au fost printre cei preferați46. Câştigător al concursului a fost declarat Constantin Ştefaniu47 din Caracal, care a indicat o ordine a clasamentului cea mai apropiată de ceea ce s-a consemnat până la urmă în turneu. 

Șocul naționalizării din iunie 1948 nu este resimțit și în paginile revistei. Fie impactul schimbărilor administrative s-a produs cu două luni mai devreme, la restructurarea redacției, fie avea să fie resimțit cu adevărat abia peste un an, când revista, în actuala formă, avea să sucombe iar locul ei să fie luat de noua Revistă de Șah, scoasă de Editura Cultură Fizică și Sport. Cert e că revista își continuă tatonările în încercarea de acomodare cu noul regim. Ea reproduce felicitări din presa străină la adresa directorului Mihail Sadoveanu, cu prilejul alegerii sale în „Prezidiul Statului Român”48

Numărul pe iunie 1948 reia argumentele pentru care viața șahistă din România s-ar fi revigorat. Ca exemplu e dată Cupa Uniunii Tineretului, primul concurs de șah organizat de Organizația Sportului Popular. ”Inițiatorii și organizatorii acestei competiții au avut perspectiva clară a Jocului de șah, ca rol educativ, introducând acest sport al minții, alături de cele consacrate, în această măreață Cupă a Unității Tineretului”49. Mai exact, apreciază revista, șahiștii au reprezentat între 10 și 15 la sută din participanții la concursurile din cadrul Cupei.  

Un articol semnat de colaboratorul olandez Wijnand van der Leeden susține că Revista Română de Șah a fost „prima revistă din lume” care a publicat partidele de la campionatul mondial de la Haga, în numărul său din martie 1948. ”Fiind cetitor a (sic) mai multor publicații de șah cu reputație mondială, pot să vă spun în toată sinceritatea că Revista Română de Șah se clasifică în grupul celor mai bune reviste de șah din lume”, scrie autorul50. În cazul în care activitatea revistei ar fi fost supusă unei evaluări, un astfel de articol ar fi putut constitui un argument că redacția și-a făcut treaba. Aparent, responsabilii revistei au intrat în defensivă și anticipează noi schimbări care i-ar putea viza. 

Revista mai conține un articol la 100 de ani de la nașterea primului maestru de șah din România, Adolf Albin, recomandări teoretice, un portret al noului campion mondial Mihail Botvinnik de V. Ragozin (tradus din revista franțuzească Echec et Mat), o corespondență de la M. Judovici, prezentat ca fiind redactorul pe șah al Agenției sovietice TASS, partide comentate din turneele interne și internaționale. 

Se poartă moda conducerilor colective. După modelul Marii Adunări Naționale, conduse de un prezidiu cu mai mulți membri, și conducerea Federației Române de Șah devine colectivă. Numărul din iulie 1948 scrie că din ea fac acum parte: „Ing. A. Grunblatt, Prof. Gh. Mihoc (fostul președinte FRȘ, n.n.), I. Lehaci și Dr. M. Bernescu”, toți patru constituind acum ”noul cârmaci” al federației51. Schimbările sau îmbunătările de personal sunt însoțite de finanțări guvernamentale. Revista scrie că Organizația Sportului Popular i-a rezervat șahului o parte apreciabilă din fonduri, 50.000 de lei pentru Campionatul Capitalei, o sumă pentru ”JBEC” (Jocurile Balcanice ale Europei Centrale, sic!), alta pentru Campionatul Național ”în curs de organizare”. Sunt admonestați șahiștii prin corespondență din București, care au angajat un meci cu partenerii lor din Paris fără știrea federației. „Sperăm că se va pune odată regulă și în concursuri și matchuri, astfel cum este dispoziția O.S.P.-ului”. De remarcat cum acum un an revista se delimita de asocierea cu Federația Română de Șah, în vreme ce în prezent parcă nu ar refuza tutela ”O.S.P-ului”, dacă acesta ar dori să o exercite. 

Campion al capitalei în concursul mai sus menționat a ieșit Ion Bălănel. Redacția remarcă reintrarea în arenă, după mai mulţi ani de non-combat, a maeștrilor S. Herland, Ion Gudju și L. Loewenton, ”cărora li se datorează începuturile șahului românesc de azi”52. Turneul e prezentat drept ”primul mare eveniment șahist al Românii (sic!) noui” pentru că la el au participat destui șahiști puternici ai Bucureștiului și pentru că a fost urmărit de ”un mare număr de spectatori”. Revista laudă clubul A.S.A.S. (al asigurărilor sociale) pentru că are o bibliotecă șahistă actualizată prin intermediul căreia membrii săi (printre care Bălănel, Rădulescu, Troianescu, Rusenescu, Andrițoiu, PeterneIIi) se pot ține la curent cu noutățile. Alți jucători (Șipoș, Croitoru și Nae Dumitrescu) sunt criticați pentru că „se prezentau, sau nu, la partide, după simpatiile ce le aveau pentru anumiți parteneri”. „Desigur că pe viitor nu vor mai trebui admiși la concursuri”, sună, pedagogică, recomandarea revistei53.

______________________________

  1. Colaborarea șahistă contribuie la prietenia între națiuni, în RRȘ, anul XVII, nr. 4, pag. 109.
  2. Aspecte dela Campionatul Mondial de Șah, în RRȘ, anul XVII, nr. 4, pag. 128.
  3. Editorial, în RRȘ, anul XVII, nr. 2, pag. 149. Rubrica din Sportul Popular este îngrijită de Albert Braunștein și UIIy Friedberg. Alte publicații cu rubrici de șah: Națiunea, Revista Muncii, România Liberă, România Liberă Magazin, Glasul Armatei, Libertatea, Revista Elevilor.
  4. RRȘ, anul XVII, nr. 5, pag. 150.
  5. Editorial, în RRȘ, anul XVII, nr. 5, pag. 151.
  6. Editorial, în RRȘ, anul XVII, nr. 5, pag. 149.
  7. Constantin Ştefaniu avea să devină unul dintre cei mai prolifici autori de cărţi de şah în perioada comunistă. Menţionez câteva titluri: Meciul secolului Fischer – Spasski, ed. Stadion, Bucureşti, 1974 (în colab. cu Elisabeta Polihroniade), Şah de la A la Z, editura Sport-Turism, 1974, Secretele marilor maeştri – Fischer, Gheorghiu, Karpov, ed. Sport-Turism, 1978, Momente critice în pregătirea şahistă, ed. Sport-Turism, 1980 (în colab. cu Gheorghe Mititelu), Şah, Cartea de Aur, ed. Sport-Turism, 1982 şi Problematica finalurilor în şah, ed. Sport-Turism, 1987.
  8. După abolirea monarhiei, conducerea oficială a statului a revenit unui prezidiu cu mai mulți membri, printre care și Mihail Sadoveanu.
  9. Cupa Unității Tineretului, în RRȘ, anul XVII, nr. 6, pag. 191. Este relatarea de debut a lui Anghel Vrabie, viitor secretar general al FRȘ, elev de liceu la data publicării articolului.
  10. van der Leeden, Wijnand, R. R. de Șah nr. 3, un succes mondial, în RRȘ, anul XVII, nr. 6, pag. 192.
  11. Editorial, în RRȘ, anul XVII, nr. 7, pag. 229.
  12. Campionatul Capitalei pe 1948, în RRȘ, anul XVII, nr. 7, pag. 232.
  13. idem, pag. 234.

(Sfîrșitul părții a patra. Partea a cincea va fi publicată săptămâna viitoare în rubrica „În alb și negru”. Episodul trei poate fi citit aici.)

Carlsen Invictus

Duminică, Magnus Carlsen și-a mai adăugat un trofeu în vitrină. Este cel cîștigat la Paris, în cadrul seriei Grand Chess Tour 2017. Turneul a fost atipic pentru concursurile de șah clasice, dar probabil tipic pentru zilele noastre: cei zece participanți au jucat mai întîi trei zile de șah rapid și apoi două de blitz.  

La început, Carlsen a părut că va face iar o cursă destul de lejeră. S-a instalat în fruntea clasamentului încă din prima zi și a rămas acolo pînă în ultima. Și chiar și ultima zi o începuse bine, pînă în runda a 24-a cînd a lovit dezastrul. A pierdut trei partide la rînd, între care una și la Maxime Vachier-Lagrave, care între timp îi devenise adversar direct. Înainte de ultima rundă, francezul chiar l-a și întrecut. Carlsen reușește însă să cîștige la So, iar Vachier-Lagrave face remiză cu Grischuk. Egalitate. Cei doi joacă un meci de baraj, tot de șah rapid. 

Și aici invincibilitatea lui Carlsen s-a confirmat. Campionul mondial la șah clasic și rapid nu a fost niciodată învins în vreun meci de baraj. Jucase șapte pînă acum, iar acesta a fost al optulea. Cu albul, Carlsen și-a adjudecat prima partidă într-un final complicat de turn și cal contra turn și nebun iar cu negrul, în a doua partidă, a obținut o poziție mai bună și a forțat remiza prin repetare de mutări. Carlsen cîștigă turneul dar reprezentantul țării gazdă rămîne cu consolarea că a împărțit banii cu norvegianul. Regulamentul concursului prevede că la egalitate după cele 27 de runde ale turneului banii de premiu se împart, așa că fiecare dintre cei doi a plecat acasă cu cîte 31.250 de dolari.

Una peste alta, a fost un turneu excelent, de urmărit zi de zi pe site-urile care îl transmiteau în direct, cum ar fi chess24.com. Un turneu în nota în care organizatorii de evenimente șahiste se străduiesc să exceleze în ultima perioadă pentru a atrage un public cît mai larg: competiții cu partide rapide, șahiști de top și premii ca la un concurs clasic. Momentele spectaculoase într-adevăr nu au lipsit, și voi menționa doar unul dintre ele.

 Aici americanul Nakamura, unul dintre jucătorii care au stat mai mereu în trena lui Carlsen, putea să ia 1… Txh5 și nu merge 2. Txh5 din cauza 2… f1D+. Sau putea să transforme pionul din f2 în damă, turn sau nebun și să facă de asemenea o remiză clară (de exemplu, 1… f1N+ 2. Txf1 Txh5=). În loc de toate acestea, a vrut să se mai joace și a mutat 1… f1C. Nu e un dezastru, remiza încă o are, dar i-a dat lui Mamedyarov o șansă de cîștig. În loc de 2. Txf1, azerul a jucat însă 2. Tf2+! și a luat calul cu tempo: 2… Rg1 3. Txf1+ Rg2 4. Tf2+ Rg1 5. Tf5. La 2… Rg3?, ar fi urmat 3. Tf3+ Rg4 4. Txh3 Rxh3 5. h6 Cg3+ 6. Rf3 Cf5 7. h7 și pionul alb nu mai poate fi prins. Deznodămîntul a fost că Nakamura a pierdut pînă la urmă, după alte cîteva inexactități, și și-a subțiat șansele de a cîștiga turneul. A terminat pe locul 3, urmat de Grischuk, Mamedyarov și Karjakin.

Diagrama săptămînii 

Soluția diagramei 65 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”.

Soluția diagramei 64 din numărul trecut: 1. Txb7! Dxb7 2. Dxe5+! Cxe5 3. Nf6#.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi

Foto: Imagine din timpul turneului Grand Chess Tour de la Paris, cu Carlsen și Nakamura tocmai încheind o partidă, iar în picioare, de la stînga la dreapta, chibiții Topalov, So, Caruana și Grischuk. Credit: twitter.com/chess24com / Lennart Ootes.