Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începând cu 1925 și până în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, când a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sunt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974).

La rubrica "În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema Veche continuăm prezentarea în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sunt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, câștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al treilea din serie; articolul precedent poate fi citit aici

„Vă rugăm să îndreptaţi titlul acestor rânduri, din Editorial, în Necrolog” 

Atât în numărul 6, cât şi în numărul 7 câteva pagini sunt consacrate Federaţiei Internaţionale Muncitoreşti de Şah conduse de elveţianul Albert Graf-Bourquin. “Ideia de a uni laolaltă pe toţi oamenii care muncesc, într’o organizaţie şahistă internaţională, trebue să fie scopul oricărui Stat. Este vorba aici de o organizaţie, care deschide, în special tineretului, nenumărate posibilităţi spre progresul spiritual. Faptul că deviza federaţiei de şah muncitoreşti elveţiene este “Şahul în Popor” mă face să spun tuturor: Şahul este o substanţă cu putere creatoare şi care aparţine tuturor popoarelor lumii!”23. Într-un articol găzduit în numărul din iulie al Revistei Române de Şah, Albert Graf-Bourquin mai scrie că “în calitatea mea de preşedinte al IASU (Internationale Arbeiter-Schach-Union, n.n.), mă simt foarte mândru de a înscrie numele României în lista noastră. Dorinţa noastră este: Şahul liber!”, se încheie articolul24

Dacă la primele două numere, proprietarii nu puseseră un preţ tipărit pe exemplarul de revistă, începând cu martie până în iunie revista costa câte 50.000 de lei. În iulie, revista a costat 100.000 de lei. Numărul pe august este primul după reforma monetară din 1947; la 100.000 de lei vechi, revista ar fi trebuit să coste acum 5 lei. Cu toate acestea, pe exemplarul din colecţia indicată noul preţ este de 50 de lei. Acest preţ se va menţine până în decembrie; în ianuarie se majorase la 100 de lei, pentru ca din februarie 1948 preţul să nu mai trecut pe revistă. El reapare tipărit mai târziu, la nivelul de 50 de lei, pe numărul din ianuarie 1950. “Revista Română de Şah este cu deosebire satisfăcută de noul regim monetar al Ţării, care îi va da putinţa de a avea, în sfârşit, un buget stabil. Sperăm totodată că cetitorii noştri vor înţelege nevoia de a ne susţine abonându-se la Revistă. Aceasta va fi, astăzi, cu atât mai uşor cu cât majoritatea prietenilor noştri fiind funcţionari, vor avea, în viitor, posibilităţi de plată mult mai lesne decât în trecut”25

Campionul României pe anul 1947, anunţă revista pe august, este Traian Ichim, cel de care într-un număr anterior scrisese că traversează o perioadă de dificultăți materiale. De fapt, câştigătorul turneului a fost maestrul maghiar Balogh, care a mai jucat în campionatul României, dar care acum participase ca guest star; abia după el în clasament a urmat Traian Ichim. În paginile ediţiei e o critică aspră la adresa şahiştilor români invitaţi la turnee, în special în străinătate, care “îşi iau după ei câte o coadă” (un însoţitor, care e cazat şi mănâncă pe seama organizatorilor ca şi şahistul titular al invitaţiei), cu atât mai mult cu cât “Federaţia interzisese în mod expres această practică ţigănească”26. Mai sunt prezentate în revistă diferite turnee internaţionale, din vest dar şi din URSS, şi interne, din provincie. În campionatul oraşului Iaşi, primul loc e luat de Paul Leibovici27, pe locul doi fiind O. Waissman. 

În numărul nouă, lamentările sunt reluate şi mai intens în editorialul scris probabil de Alex. Portocală, pentru că textul face trimitere la „tot greul” revistei, dus la nivel redacţional şi financiar de M. Milescu, celălalt membru al „redacţiei” care semnează editorialele. Se lansează reproşuri că din cei 19 participanţi la campionatul României, numai trei sunt abonaţi la revistă şi încă nici aceştia nu sunt la zi cu plata abonamentului, iar din cei 21 de participanţi la campionatul capitalei nici unul nu e abonat; situaţii asemănătoare, susţine revista, sunt şi în cazul cluburilor de şah şi chiar a Comitetului Federaţiei Române de Şah. În contrast, mai arată editorialul, la Moscova sunt 60.000 de şahişti legitimaţi, din care şase mari maeştri, 20 de maeştri internaţionali, 40 de candidaţi la titlul de maestru şi 200 de jucători de categoria l. În plus, Cehoslovacia a introdus şahul în şcoală aşa încît acum “la toţi vecinii noştri, fără excepţie (URSS, Iugoslavia, Ungaria şi Bulgaria, n.n.), şahul e introdus în şcoli şi se bucură de sprijinul guvernului”28

Tot în editorial, redacţia salută “articolele de fond” consacrate şahului din cotidianul Sportul Popular, semn că relaţiile dintre cele două publicaţii s-ar fi îmbunătăţit. 

Multe partide reproduse, de la mai multe turnee din ţară şi din străinătate. O echipă a URSS-ului joacă la Londra, în sala de consiliu de la Holborn Town Hall, un meci cu Anglia – războiul rece încă nu începuse. Scor final: 10-5 pentru sovietici. 

Alt număr, alte constatări pesimiste. În numărul 10/1947 este înşiruită echipa de jucători la Balcaniada care a început la Sofia (Traian Ichim, Ştefan Erdelyi, Albert Braunştein, Veniamin Urseanu, Toma Popa, P. Seimeanu, O. Troianescu, M. Rădulescu, N. Andriţoiu, S. Samarian), dar revista nu se îndoieşte că rezultatul va fi slab. Unul dintre motive este că jucătorii nu au avut asigurate resurse pentru un meci de pregătire cu Ungaria. “Trebuie să ne resemnăm şi să ne înţelegem că în România, şahul e un sport minor; (...) Până şi Albania ne-a luat-o înainte. Acolo şahul ocupă acelaşi loc în federaţia sportivă ca şi football-ul”. Editorialul susţine că în Bucureşti nu există un club de şah, şi că dacă un şahist din provincie ar vrea să viziteze federaţia, nu ar găsi pe nimeni, ci cel mult pe un redactor de la Revista Română de Şah29

În același număr din octombrie 1947, Milu Milescu cere ajutorul cititorilor și colaboratorilor pentru a completa o listă a publicațiilor șahiste românești. Articolul intitulat ”Din trecutul șahului românesc” e publicat pe coperta a II-a și descrie mai în amănunt revista ”Recreațiunea” a profesorului Victor Costin din Iași. Revista a apărut în 1912 și 1913 și va fi declarată mai tîrziu de către M. Milescu drept ”prima revistă de șah românească” (vezi mai departe prezentarea numărului 11-12/1948). Articolul prezintă o problemă de mat în trei mutări care ar fi ”prima compoziție a unui cetățean român, părere cu care era de acord și regretatul Pauly”. 

Apar indicii că șahul ar putea deveni și un mijloc de acomodare cu omniprezența sovietică. Cronica şahistă din ţară de la pagina 319 amintește de Cercul ARLUS30 de la Codlea, care şi-a deschis o secţie de şah, și că în săptămîna prieteniei româno-sovietice, la Timişoara s-a jucat un turneu de blitz. 

Ultima ediție a anului este dublă (noiembrie – decembrie) dar are acelaşi număr de pagini (32) ca şi cele de peste an. Editorialul semnat A. P. (Alexandru Portocală, n.n.) este un prilej de bilanţ. „În sfârșit, iată că am izbutit să încheem, cu bine și cu cinste, acest al 16-lea an al nostru. Câtă muncă am risipit, câte greutăți am întâmpinat, câte sacrificii am făcut, vor vedea, poate, cei ce vor veni după noi, dacă vor veni, și dacă și ei vor putea să facă, într’un an, un volum de aproape 400 de pagini, de calitatea celor ce v’am dat noi, domnilor cititori, în acest an și despre care, un cunoscut specialist în materie, d-l Lancel, scria în Nation Belge (Noembrie 1947): «Marea revistă de șah românească și-a câștigat un loc de seamă în literatura mondială»”. După care, urmează un avertisment. „(...) Noi nu ne mai putem lua obligaţia să mergem mai departe, fiindcă am pierdut «răsuflarea», fiindcă nu mai avem putinţa să continuăm sacrificiile de pînă acum. Dacă, însă – astfel cum se făcea în poveştile unor veacuri trecute – ne-am putea vinde diavolului sufletul, fireşte că nu ne-am mai plânge şi ne-am vedea de treabă, mai departe căci, veţi fi ghicit domnilor cititori, că nu entuziasmul ne-a părăsit.” Redacţia se plânge în continuare de abonaţii revistei, puţini şi de multe ori rău-platnici şi îşi aminteşte cu regret de vremurile în care trăiau Liviu Ciulley şi Wolfgang Pauly, sponsori interbelici ai revistei. „Ca încheere, domnilor cititori, vă rugăm să îndreptaţi titlul acestor rânduri, din Editorial, în Necrolog, fiindcă minuni, în vremea noastră, nu văd a se mai face şi fiindcă, dacă, din când în când, nu mai pui la loc, acolo de unde iei mereu, ajunge repede o vreme – după cum ne-a învăţat şi Nastratin Hogea – când nu mai găseşti”31

Din sumarul numărului e de amintit un articol de două pagini al lui Titus Pârvulescu despre prima carte de şah în limba română apărută în anul 1872, Amiculu Joculu de Schach, Theoreticu şi Practicu de A. Albinu, Bucuresci, Typographia Fr. Thiel, Lipsani 11. Cititorilor din străinătate li se atrage din nou atenţia că pot fi traşi pe sfoară de către „l’individu M. Moreanu de Bucarest” – care a semnat de fapt şi în RRŞ, în numărul din februarie 1947. 

Cu toate greutăţile, revista apare în continuare. În următorul număr, din ianuarie 1948, sunt republicate două articole apărute în revistă în ianuarie 1931, semnat “Redacţia”, respectiv în 1927, semnat de Mihail Sadoveanu, ambele despre condiţie precară a jocului şi revistei în România. Scriitorul face elogiul foloaselor şahului, „cât ale unei religii de înfrăţire şi dezarmare”. Dar dacă nu vrem să cerem şahului atât de mult, „e destul să ne scoată o oră din meschinăriile şi suferinţele vieţii şi să ne statornicească într’o atmosferă de plăcere nevinovată şi de emoţie curată”32. „Nimic nu s-a schimbat de atunci”, explică Alexandru Portocală republicarea articolelor, inclusiv “râvna celor doi vechi şi neobosiţi hamali ai Revistei, Ianovcic şi Milescu”.  

În acelaşi ton, problemistul Leibovici povesteşte o întâmplare de la poştă. El a dorit să îl felicite pe un coleg din Anglia, dar „după cum ştiţi, recomandatele pentru străinătate sunt verificate în ce priveşte conţinutul”. Funcţionarele de la ghişeu au crezut probabil că problema de şah din felicitare e un cifru secret, şi au mers cu ea la dirigintele oficiului. Acesta însă le-a liniştit, spunându-le să îi dea drumul pentru că “e vorba de un joc de cuvinte încrucişate!...“33 

În schimb, revista nu tresare cu niciun chip la cel mai mare eveniment politic al anului 1947, abdicarea forțată a regelui din ziua de 30 decembrie; subiectul abdicării era așa de fierbinte încât probabil că și un singur cuvânt ar fi avut un impact incontrolabil. E adevărat că în egală măsură – adică deloc – nu e pomenit nici reversul ştiri, proclamarea republicii de către regimul susţinut de Moscova. Revista s-a ținut, strategic, de sloganul auto-asumat „Fără politică!”. Dar în august, revista salutase reforma monetară, prin care investitorii și proprietarii numai ajutați nu erau. Iar în câteva luni, va întâmpina călduros măsurile guvernamentale în privința reorganizării vieții șahiste.  

Editorialul din februarie 1948 este o prezentare comentată a calendarului şahist din anul în curs. Începe cu anunţul privind organizarea turneului pentru titlul de campion mondial la care urmau să participe Mihail Botvinnik, Paul Keres, Vasili Smâslov (toţi din URSS), Max Euwe (Olanda), Reuben Fine (SUA) şi Samuel Reshevski (SUA). Până la urmă, Fine nu a mai participat34. Revista face şi un tabel statistic al rezultatelor confruntărilor dintre cei şase jucători (sursa fiind revista britanică Chess Review) şi îşi invită cititorii să ia parte la un concurs în privinţa câştigătorului.

În urma ofertei Federaţiei Olandeze de Şah, mai arată revista, la turneu a fost invitat să relateze şi redactorul RRŞ M. Milescu. E prezentată şi ştirea că ministerul instrucţiunii ar fi luat iniţiativa introducerii şahului în şcoli. “Profesorii diriginţi sunt obligaţi să se ocupe de această nouă materie de învăţământ”35. Sunt prezentate mai multe turnee şi unele partide jucate în ele; revista relatează că în Ungaria, 25 ianuarie ar fi fost declarată Ziua Şahului. Maestrul englez Harold Golombek este prezentat drept “noul colaborator al revistei”. M. Milescu publică un scurt articol despre moartea problemistului dr. Francisc Rduch din Cernăuţi, redactor al revistei din ianuarie 192636

Editorialul folosit și ca o formulă de trecere în revistă a evenimentelor se regăsește şi în numărul următor, din martie din 1948. „Jucătorii de şah au în sfârşit o sală a lor”; este vorba de „Cafeneaua Macca, vis-a-vis de Prefectura Poliţiei”, responsabili ai localului fiind numiţi de autorităţi maestrul S. Herland şi d-l St. Darie. Până la urmă, la Haga, la turneul pentru campionatul mondial, redactorul revistei M. Milescu nu a mai plecat, el cedând invitaţia sa personală unui redactor de la Sportul Popular37. Turneul, remarcă revista, a fost foarte bine acoperit în presă: „ziarele noastre publică zilnic telegrame cu rezultatele rundelor jucate”. RRŞ reuşeşte totuşi să publice partide de la turneu trimise de „încercaţi prieteni” şi „adevăraţi corespondenţi” ai revistei, Wijnand J. v.d. Leeden şi H. J. J. Slavekoorde. Ultimul relatează despre festivitatea de deschidere a turneului şi aminteşte că maeştrii sovietici sunt însoţiţi de “o suită de persoane: oficiali, ziarişti, reprezentanţi ai caselor de filme, fotografi şi trei medici“. “Jucătorii locuiesc la Kurhause, iar Botvinnik (care avea să fie câştigătorul turneului şi noul campion mondial, n.n.) la ambasada URSS”38. La festivitatea de deschidere, mai relatează corespondentul revistei, au vorbit primarul oraşului Haga, preşedintele FIDE (Federaţia Internaţională de Şah) şi Botvinnik. „Interesul ruşilor pentru concurs este enorm. Ei scot un buletin intitulat: Campionatul Lumii. La sfârşitul zilei când se joacă partida, crainicul şahist al postului de radio Moscova, Siniaski, vorbeşte direct dela Haga pentru radio-ul rus, dând rezultatele partidelor şi comentariile lor. Zeci şi zeci de mii de ascultători aşteaptă cu nerăbdare, regulat, noutăţile lui Siniaski”. Interesul olandezilor este şi el descris ca fiind foarte mare. Ziarele transmit în direct partidele, la redacţie, pe table demonstrative, iar în satele îndepărtate ale Olandei, “mutările sunt telefonate”39. În sala de joc e fum „că poate fi tăiat cu cuţitul”, olandezii fiind “pasionaţi fumători”, ceea ce îi deranjează pe jucători – singurul fumător fiind Reshevski, mai scrie corespondentul revistei, H. J. J. Slavekoorde40. 18 din cele 32 de pagini ale numărului din martie sunt rezervate partidelor şi comentariilor de la Haga. 

Din Cronica şahistă de la finalul revistei se poate interpreta că au loc primele tentative de reorganizare a activităţii şahiştilor. Cluburile din ţară sunt invitate să transmită FRŞ adresele lor precum şi numărul de membri, iar în capitală are loc un concurs de amploare la nivelul liceelor. Printre fruntaşe, liceul M. Sebastian, liceul C. Vodă, C.N. S. Sava, liceul Teoretic 9, liceul M. Eminescu, liceul Sp. Haret.

_____________________________________________

  1. Internationale Arbeiter-Schach-Union (I.A.S.U), în RRȘ, anul XVl, nr. 7, pag. 195.
  2. Internationale Arbeiter-Schach-Union (I.A.S.U), idem, pag. 196.
  3. RRȘ, anul XVI, nr. 8, pag. 225.
  4. „Editorial”, în RRȘ, anul XVI, nr. 8, pag. 226.
  5. Despre un Paul Leibovici din Iaşi scrie Ioan Opriş în cartea sa Procesul ziariştilor “naționaliști”. 22 mai – 4 iunie 1945, pag. 23. Paul Leibovici e prezentat ca ziarist care a depus mărturie împotriva patronului-gazetar de la Universul, Stelian Popescu, condamnat în lipsă în 1945 pentru „acțiune fascistă și campanii antidemocratice” de către Tribunalul Poporului din București. În același an, un inginer Paul Leibovici este și pe lista membrilor Consiliului Consultativ de pe lângă Ministerul Propagandei, cf. Mihaelei Teodor în Anatomia Cenzurii. Comunizarea presei din România 1944-1947, pag. 59.
  6. „Editorial”, în RRȘ, anul XVl, nr. 9, pag. 257.
  7. „Editorial”, în RRȘ, anul XVl, nr. 10, pag. 290.
  8. ARLUS este acronimul pentru Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS. Inițiativa de înființare a asociației a aparținut unui grup de intelectuali „de stânga”, care se aflau în vizită în casa Prof. Constantin Ion Parhon în seara zilei de 20 octombrie 1944, devenită apoi „Ziua Prieteniei româno-sovietice”.
  9. „Editorial”, în RRȘ, anul XVl, nr. 11-12, pag. 321.
  10. RRȘ, anul XVII, nr. 1, pag. 3.
  11. „Sărmanul joc de Şah”, în RRȘ, anul XVII, nr. 1, pag. 3.
  12. Fine şi-a prezentat motivele retragerii într-o carte publicată în 1951: „Unfortunately for the Western masters the Soviet political organization was stronger than that of the West. The U.S. Chess Federation was a meaningless paper organization, generally antagonistic to the needs of its masters. The Dutch Chess Federation did not choose to act. The FIDE was impotent. The result was a rescheduling of the tournament for the following year, with the vital difference that now half was to be played in Holland, half in the U.S.S.R. Dissatisfied with this arrangement and the general tenor of the event, I withdrew.” Motivele retragerii lui Fine pot fi un indiciu că într-un fel, în şah, războiul rece începuse.
  13. „Editorial”, în RRȘ, anul XVII, nr. 2, pag. 38.
  14. Dr. Francisc Rduch, Lemberg 1886 – 17.V.1942 Cernăuți, în RRȘ, anul XVII, nr. 2, pag. 62.
  15. Ziarul de sport al Partidului Comunist; vezi şi nota 11.
  16. Campionatul Mondial de Șah, Haga, 2.III-25.III 1948, în RRȘ, anul XVII, nr. 3, pag. 77.
  17. Idem, ibidem, pag. 85.
  18. H. J. J. Slavekoorde a mai relatat pentru RRȘ de la puternicul turneu AVRO din 1938 care ar fi trebuit să îi furnizeze un șalanger campionului mondial Alexander Alehin.

(Sfîrșitul părții a treia. Partea a patra va fi publicată săptămîna viitoare în rubrica „În alb și negru”. Episodul doi poate fi citit aici). 

Aronian câștigă turneului anului

Levon Aronian (stânga) și Magnus Carlsen în ultima rundă a turneului. Foto: instagram.com/norway_chess

Spuneam în urmă cu două articole că norvegienii au reușit să strângă aproape tot topul jucătorilor la turneul de la Stavanger. Un turneu atât de puternic încât șalangerul de anul trecut  la titlul mondial, rusul Sergey Karjakin, a ieșit pe ultimul loc iar însuși norvegianul Magnus Carlsen, campionul mondial, a încheiat penultimul, la egalitate de puncte cu alte nume grele ale șahului contemporan, Anand și Vachier-Lagrave. Vorba unui chibiț: de obicei erai mare dacă reușeai să împarți locul în clasament cu Carlsen, dar nu și de această dată.  

Turneul a fost câștigat de Levon Aronian (34 de ani, Armenia), cu șase puncte din nouă posibile. Aronian a câștigat la Carlsen, Kramnik și Karjakin, făcând remize în restul partidelor. Cel puțin cu Magnus Carlsen, a făcut o partidă excelentă, cu un sacrificiu de nebun pe h7 urmat de un joc precis și spectaculos până la final. Pe 2-3 au încheiat, cu cinci puncte, Nakamura și Kramnik, urmați de lotul celor cu 4,5 puncte, Caruana, So și Giri. După Stavanger, Aronian reintră în clubul celor cu Elo de peste 2.800, unde acum, în live rating list, mai sunt alți cinci jucători: Carlsen, Kramnik, So, Caruana și Mamedyarov. 

Diagrama săptămânii 

Soluția diagramei 64 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”. 

Soluția diagramei 63: 1. Dd5+ Rh8 2. Df7! Ce6! 3. Td8! Dc1+ 4. Rh2 Df4+ 5. Rh3 și câștigă.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.