Din istoria Revistei Române de șah, 1947-1950 (II)

Revista Română de Șah este una dintre cele mai longevive publicații lunare din România, cu apariție aproape neîntreruptă, începînd cu 1925 și pînă în 1992. Singura sincopă majoră a fost între anii 1940 și 1946, cînd a avut scuza războiului. O altă pauză a fost în anul 1932. Cele două perioade principale ale revistei sunt 1925-1949 și 1950-1992, respectiv perioada privată și cea de stat. Numele revistei a variat între Revista Română de Șah (1930-1949 și 1975-1992) și Revista de Șah (între 1925-1929 și 1950-1974). 

La rubrica „În alb și negru” din versiunea online a revistei Dilema Veche continuăm prezentarea în foileton a unei perioade foarte tensionate din istoria Revistei Române de Șah, cea cuprinsă între 1947 și 1950. Sunt anii în care, în acord cu schimbările din societate rezultate în urma instalării comuniștilor la putere, editorialele revistei adoptă un limbaj ideologizat, unii redactori și colaboratori dispar în vreme ce alții, nou-veniți, cîștigă tot mai multă influență, administratorii și finanțatorii se schimbă sau se adaptează, după caz. Pentru studiu am folosit colecția personală de reviste și mai ales colecția aproape integrală a acestora, disponibilă public pe site-ul stere.ro. Articolul de față este cel de-al doilea din serie; articolul precedent poate fi citit aici.  

„Tendințe necuviincios-constituționale” 

Editorialul numărului 4/1947 începe cu o dezvinovățire. ”Un bun prieten al nostru și al revistei noastre ne atrage atenția că un articol din numerile trecute, pe care noi îl socotim cu totul nevinovat, poate fi interpretat ca avînd tendințe nu numai politice, dar și necuviincios-constituționale”. Editorialul nu precizează despre ce tendințe sau ce articol este vorba; dar dacă e cel al lui Marius Moreanu, din numărul precedent al revistei, care îi opunea în șah pe americani sovieticilor, deși cele două țări erau deocamdată aliate, incidentul este un exemplu bun pentru atmosfera tensionată a perioadei. ”Încă odată, trebue să arătăm că suntem la antipodul oricărei preocupări politice sau de altă natură decît cele șahiste și repudiem orice tendință de inmixtiune (sic!), în revistă, a tot ceeace nu este joc de șah”, se delimitează redacția¹⁰.  

După ce în numărul 2 părea în relații cordiale cu Sportul Popular, apărut la 1 octombrie 1944 ca ziar de sport al partidului comunist¹¹, în numărul 4 între revistă și cotidian e deja stîrnită o polemică. Miza pare să fie reprezentativitatea revistei, eventuala ei calitate de organ oficial al Federației Române de Șah. Revista se prezintă „în relațiuni mai mult decît cordiale cu Federația”, mai ales că secretarul acesteia, Mihail Hagi-Nicovici, este și administrator al revistei, dar e adevărat că „Revista nu e organ al nici unei Federații”, prudența și experiența făcînd-o „să prefere să fie cu totul independentă”. Disputa a apărut în urma unei precizări în limba franceză apărută în numărul trei al revistei: „Cu o reală plăcere am citit într-o revistă străină - admirabila Schweizericher Arbeiter-Schachzeitung - elogii la adresa noastră. Suntem profund recunoscători colegilor nostri elvețieni pentru cuvintele bune pe care le-au găsit despre intenția noastră. Cu toate acestea, ne vedem obligați să atragem atenția tuturor prietenilor nostri, asupra faptului că Revista Română de Șah este un organ complet independent, editat și elaborat de domnii A. Portocală și M. Milescu. Dacă găsim un merit oarecare revistei noastre, este bine de știut cui îi revine. Deci, toate colaborările, chiar cele ale redactorilor nostri, alții decît cei doi sus-menționați, au fost și vor fi semnate de autorii lor. Cît despre a fi organul unei federații care-o fi ea – existentă sau nu – preferăm să ne abținem. Aceste explicații sunt adresate în mod special Schweizericher Arbeiter-Schachzeitung și Buletinului Muncitoresc (Proletar) al Șahului, care au fost tendențios prost informate.”

Din numărul 4/1947 al RRȘ, p. 99 

În numărul din februarie sunt amintite publicațiile care au lăudat sau măcar au menționat reapariția Revistei Române de Șah: Munca CFR, Dreptatea (organul PNȚ - Maniu), Jurnalul de dimineață (director Tudor Teodorescu-Braniște) și Libertatea (organul PSD).

Redacția se arată nemulțumită și de informațiile care apar în străinătate despre mișcarea șahistă din România. Ca de exemplu, campionatul unui club din capitală prezentat într-o revistă de șah din străinătate drept campionat național. Sau, și mai grav, menționarea în revista sovietică Șahul în URSS a unei reviste românești de șah intitulate Strategia, scoasă de colaboratorul ocazional al revistei Marius Moreanu, dar care a apărut la Botoşani doar în perioada octombrie 1935 - martie 1937¹³. De altfel, în numărul din iulie 1947, revista publică un alt anunț în franceză: „Suntem obligați să atragem atenția multor șahiști străini că în țara noastră nu există decît o singură revistă de șah: Revista Română de Șah. Îi rugăm pe prietenii noștri să se ferească de confuziile intenționate sau nu”¹⁴. 

În același număr din aprilie se găsește o recapitulare a competițiilor de șah desfășurate în perioada 1940-1944 în România. Astfel, în decembrie 1940 și ianuarie 1941 s-a jucat Turneul C.F.R., cîștigat de Andrițoiu și Seimeanu; un match între Rusenescu și Samarian, între februarie și iulie 1941, cîștigat de primul cu 12,5-8,5; Turneul Prof. C. Stoicescu, martie - aprilie 1942, cîștigat de Liviu Țucă; Memorialul H. Gudju, august 1942, cîștigător E. Rusenescu; Turneul ”Celor cinci”, octombrie 1942, adjudecat de Peternelli; Campionatul Bucureștilor, jucat în decembrie 1942 și ianuarie 1943, cu Berlacki și Samarian pe primele locuri; Match România - Bulgaria jucat la opt mese în mai 1943, tur-retur, la Rusciuc și Giurgiu, scor final 14,5-17,5; Campionatul României din anul 1943, jucat în noiembrie, cîștigat de Seimeanu; Campionatul Bucureștilor pe 1945 jucat în decembrie 1944 (?!) la care a ieșit pe primul loc M. Rădulescu. Printre șahiștii activi în această perioadă, în afară de cei menționați deja, mai sunt Troianescu, Alexandrescu, Pichler, Kapuscinsky, Popa, Vasiliu, Nicovici, Cabiaglia, R. Vasilescu, I. Vasilescu, Halic, Ichim, Zetlin, N. Dumitrescu, T. Dumitrescu, Valeriu, Apahideanu, Grecu. O poveste interesantă este cea a unei remize prezentate în revistă între maestrul român Octav Troianescu și șahistul sovietic Igor Bondarevski, ”care a ocupat recent locul 3 în campionatul Rusiei”. Troianescu era mobilizat în armată și a jucat cu Bondarevski în noiembrie 1942, la Rostov pe Don. Partida a fost trimisă chiar de el revistei, împreună cu comentariile de specialitate. Circumstanțele în care doi membri ai unor armate inamice ajung să joace șah pe front sunt foarte interesante, dar revista sau colaboratorul ei nu dau mai multe amănunte. 

Şahul în armată este de altfel un subiect de actualitate şi în revistele din mai şi iunie. În numărul 5/1947 este menţionat Campionatul Militar Naţional cîştigat de locotenentul Costea Eugen, “un mare talent şi o mare speranţă a şahului Românesc”. Iar o lună mai tîrziu, redactorii RRŞ se arată din nou satisfăcuţi de dezvoltarea şahului în armată, de sala de joc pusă la dispoziţia militarilor (“cea mai frumoasă sală de şah care există azi în ţară”) şi de susţinerea venită din partea generalului de corp de armată Vasile Atanasiu şi a căpitanului E. Dimos, ajutorul acestuia. 

În numărul 5 apar necroloagele „unor prieteni valoroși ai revistei noastre”: academicianul Constantin G. Stoicescu și judecătorul Dumitru Jecu. Cu acest prilej e amintit episodul unei răfuieli la vîrful federației: „Ne amintim de pildă cum ne-au ajutat, unul cu sfaturi inimoase, altul și cu bani, în acțiunea curajoasă întreprinsă de Prof. Mihoc (actualul președinte al federației, n.n.), Hagi-Nicovici, av. Șerbănescu, Andrițoiu, Milescu și alții, pentru asanarea federației prin îndepărtarea lui Cristian Leu. Va fi avut Leu și calități, dar păcatele lui le întreceau cu atâta încât, vorba românească: lipsă! Și dacă atunci am izbutit, nu puțin este meritul celor doi (Stoicescu și Jecu, n.n.), cu atât mai vârtos cu cât presa șahistă din acele vremuri - presă de regim totalitar - nu pe noi ne susținea”¹⁵. Tot la capitolul de dispariții și decese al ediției, apare și doctorul Leo Lazarus. „De curând am aflat că încă un prieten al revistei noastre și colaborator asiduu a închis ochii. Când și mai ales, în ce condiții, nu știm, dar bănuim”. Tonul enigmatic poate fi indiciul unei trimiteri la condițiile nesigure din epocă, când, după epurările din 1945, au urmat arestările politice din martie și mai 1947. „Când se va sfârși oare șirul prea lung al veștilor proaste?”, continuă revista. „Iacă: ne gândim cu groază că nu mai știm nimic și nici nu putem afla de soarta altor valoroși prieteni, ca: Izabela Keller, V. Onițiu, dr. F. Rduch, I. Schlarko, despre existența cărora ne întreabă și câțiva corespondenți din străinătate. Cine ar putea să ne dea vreo informație?”¹⁶. Unii dintre cei menționați erau din regiunile trecute acum în componența URSS, cum ar fi F. Rduch care era din Cernăuți. Apelul la informații despre colaboratorii amintiți dă roade chiar din numărul următor al revistei. Izabela Keller „trăiește la Debrețin, Ungaria”, Iosif Schlarko e la Timișoara, „într’o situație materială foarte dificilă”. Redacția mai scrie că există o scrisoare a soției lui Valeriu Onițiu, Marion, „cu vești proaste”. 

În seria precedentă, revista pare să fi avut mai mulți colaboratori evrei. În parte, poate așa se și explică suspendarea apariției revistei, care în mare parte a avut loc în același timp cu intensificarea măsurilor guvernamentale anti-evreiești. Mergând pe aceeași linie a recuperărilor, în numărul 6 redacția îi menționează pe redactorul Aurel Lernovici și pe tatăl acestuia, David, „cel mai vârstnic abonat al R.R. de Ș.” „Aurel Lernovici a redactat R.R. de Ș. în epoca Mai 1927 - Ianuarie 1930, când s’a mutat la Cetatea Albă. (...) El a inițiat în șah pe vărul său mai tânăr, Milu Augutstein (farmacistul M. Milescu din prezent, unul dintre redactorii responsabili ai revistei, împreună cu Alexandru Portocală, n.n.), căruia i-a predat la plecarea lui din Iași și redactarea R.R. de Ș. A murit într-un mod tragic, într-un lagăr din Polonia, împreună cu fratele său mai mic Simion, un alt șahist talentat, unde au fost deportați în timpul șederii lor la Paris, unde își continuau studiile universitare”¹⁷. 

Un alt anunț din numărul 6/1947 menționează decesul fostului președinte al Federației Române de Șah, Liviu Ciulley, unul dintre sponsorii cei mai constanți ai revistei. Tatăl regizorului de succes de mai tîrziu, Liviu Ciulei, era un mecena al șahului recunoscut ca atare nu doar la moartea sa. În primul număr al noii serii, din ianuarie 1947, cei doi redactori principali Portocală și Milescu scriau într-un editorial: ”Am văzut, ne-am reamintit, mai bine zis, cum a trăit revista din 1925 și până în 1940: din două-trei pungi, destul de firave, care se deschideau însă, cu drag, pentru ea și din când în când din câteo danie mai substanțială, care venea, la timp, ca să umple un gol cât o genună. Când W. Pauly¹⁸ ne trimetea trei mii de lei pentru abonamentul său, ori, când inginerul L. Ciulley ni-l plătea pe al său cu cinci mii de lei, asta însemna asigurarea cheltuelilor pe câte o lună sau două, după timpuri.”¹⁹

 Foto pe coperta l a numărului 7/1947 al Revistei Române de Șah 

Deplasarea unei echipe mixte formată din jucători ai clubului CFR și ai orașului Arad la Budapesta, „pe spezele M.A.V. (Căile Ferate Ungare)”, pentru un concurs alături de alte patru echipe maghiare, e prilejul unei comparații din numărul 7 (iulie) al revistei între șahul din România și cel din Ungaria: „asociațiile de tot felul, marile magazine, partidele politice, autoritățile, etc. își fac o adevărată concurență în organizarea de concursuri de șah și în înzestrarea lor cu premii, pe care noi nici în visurile cele mai frumoase nu le putem vedea”²⁰. Printre semnele de apreciere sesizate de revistă, care menționează că a avut un redactor la fața locului, este și pachetul de țigări pe care fiecare jucător român îl primea din partea organizatorilor la începutul fiecărei runde. Seriozitatea șahiștilor unguri e pusă în contrast cu cea a șahiștilor români; revista a cerut o partidă comentată și de la unii și de alții iar singurul care a acceptat să o facă, prompt și conștiincios, a fost reprezentantul maghiar, marele maestru Gedeon Barcza. 

O altă notă din cadrul editorialului redacției este cea care anunță că nici un șahist român nu a putut face deplasarea la turneul de la Hilversum, unde federația primise o invitație. Motivul e că ”nu s-au putut găsi cei circa 150 de milioane de lei necesari drumului până la granița olandeză”. Situația ar putea să se repete, anticipează revista, și cu concursul la care Federația de Gimnastică Muncitorească Franceză a invitat sportivi români din mai multe ramuri, printre care și șahul. „Celelalte federații sportive își vor putea trimete echipele - pe cât se pare - cu avionul, în timp ce patru jucători de șah desigur că nu vor găsi cele necesare”²¹. 

O relatare de la campionatul Capitalei din anul 1947 îi enumeră și caracterizează pe participanți:

- Lt. Costea, Albert Braunştein - Bacău foarte buni cunoscători ai teoriei;

- Toma Popa și-a pierdut din vechea vigoare fiind lipsit de inițiativă;

- Gică Alexandrescu are de dus în orice concurs lupta cea mai grea;

- N. Andriţoiu, care a condus în mare parte turneul dar care spre final a cedat oboselii;

- Traian Ichim, un jucător dur care suferă din cauza lipsurilor materiale;

- Petre Seimeanu, poate cel mai bun jucător al României şi sigur, cel mai de viitor;

- S. Israilovici şi-a revenit prea târziu;

- Em. Reicher, I. Bălănel, cei mai de viitor tineri ai noştri;

- Berlacki poate lupta împotriva oricărui maestru;

- H. Kapuscinski a fost scos din cursă de Bălănel;

- Iosif Mendelssohn a îndurat prea mult în greii ani ai războiului, îi lipsesc nervii pentru a scoate ceva dintr-o partidă;

- Eugen Rusenescu, I. Zetlin îşi datorează insuccesul ocupaţiilor lor prea obositoare;

- Constantin Gheorghiu a trebuit să sufere o operaţie către finele concursului;

- ceilalţi jucători dintr-o clasă mai jos s-au afirmat prin sportivitatea lor²².

__________________________________________________

(Sfârșitul părții a doua. Partea a treia va fi publicată săptămâna viitoare în rubrica „În alb și negru”. Prima parte poate fi citită aici). 

N-a fost să fie nici anul acesta. Și nici la șah 

Amărâtă săptămână a mai fost. Credeți că doar Halep și presupusa reprezentativă de fotbal a României și-au ratat țintele? Nu, mai sunt și șahiștii din România care au jucat la Campionatul European încercând să se califice la Cupa Mondială. Pentru aceasta, ar fi trebuit să iasă între primii 22 de participanți. Constantin Lupulescu a terminat pe 54 (cu șapte puncte; unii cu 7,5 puncte au reușit să se califice), Mircea Pârligras pe 120 (6,5 p.), Bogdan Deac pe 128 (6 p.) și Mihnea Costachi pe 266 (5 p.). Pe lista de start, Lupulescu era pe 57 iar Pârligras pe 76, în timp ce juniorii Deac și Costachi erau pe 113, respectiv 201. În medie, „echipa României” a pornit de pe locul 112 și a terminat pe locul 142. În live rating list, Lupulescu a pierdut un punct Elo (nesemnificativ), Pârligras 11 iar Costachi 15. Singurul care și-a îmbunătățit ratingul a fost Deac, care a acumulat șapte puncte Elo. Dar e adevărat că turneul a fost deosebit de puternic, aproape un sfert dintre participanți avînd Elo de peste 2.600 de puncte. 

Diagrama săptămînii 

Soluția diagramei 63 va fi publicată în ediția următoare a rubricii „În alb și negru”. 

Soluția diagramei 62 din numărul precedent: 1… Th8! 2. Nf6+ Rg8 3. Nxh8 Dh4! și cîștigă.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.