Cursă forţată: România-Italia
"Am plecat în Italia din cauza cumnatului meu. Tot din cauza lui m-am întors" - povesteşte Dora, o femeie de 32 de ani dintr-un sat din Vrancea. Au lăsat în România ce n-au vîndut pentru viză: gospodăria, maşina şi doi copii. Au plecat la muncă în Italia. "Sora mea şi soţul ei erau stabiliţi acolo de şapte ani. De vreo doi ani, cumnatu-meu se ţinea de capul nostru să ne ducem şi noi. N-am vrut să aud de asta pînă într-o zi. Au venit în ţară să vîndă apartamentul din Focşani. Au cumpărat unul în Bucureşti. Schimbaseră şi maşina. Asta era una scumpă. Mi-am închipuit că trebuie să fie bine în Italia." Dora are doi copii. În '90 au dat-o afară de la Fabrica de Confecţii din Focşani. De-atunci nu şi-a mai găsit loc de muncă şi s-au mutat la ţară. Soţul, Nicu, este şofer şi doar el mai aducea bani în casă. Primul băiat, Florin, s-a născut după ce ea a rămas fără serviciu. Cînd au plecat în Italia, Florin avea 12 ani. El şi fratele lui au rămas la bunici. "Cînd am primit viza de Italia, nu mă mai interesa nimic. Uitasem şi de copii. Nu fusesem niciodată mai departe de Bucureşti. Trebuia să ne urcăm în autocar la Bucureşti şi să ne dăm jos la Cortissima. Acolo ne aşteptau sora mea şi cumnatul. Am locuit la ei o lună de zile. Timp în care urma să ne găsească de lucru. Au fost singurele zile în care mi-a plăcut în Italia. Cumnatul meu era şeful unei echipe de zidari. Primea 150 de euro pe zi. Dar pleca la muncă la 6 dimineaţa şi se întorcea la 8 seara. Mie îmi găsise soră-mea de lucru la o babă. Îi făceam curăţenie." "Mă obişnuisem să şi vorbesc în italiană - continuă Dora povestea - şi nici nu-mi era dor de copii, că mă jucam cu fetiţa soră-mii. Strînsesem aproape 1.000 de euro. Atunci am sunat în România şi le-am spus bătrînilor să vîndă maşina să aibă bani pentru băieţi. Voiam să ne facem un rost acolo, să nu ne mai întoarcem în ţară." Şi atunci s-au certat. "În seara aia cumnatu-meu s-a întors acasă, a venit direct la mine şi mi-a zis: ŤFaci bagajele acum şi mîine plecaţi în România!» Am început să plîng. El şi-a luat cheile de la maşină şi a plecat. Din uşă i-a zis soră-mii: ŤDacă mîine îi mai găsesc aici, chem carabinierii!». Nicu mi-a spus că îl punea să facă cea mai grea muncă de pe şantier. Şi nu-i vorbea decît în italiană. Cred că îi era ruşine să mai vorbească româneşte în faţa muncitorilor. Toată noaptea m-am rugat de un singur lucru: ca bătrînii să nu fi vîndut maşina de-acasă. Dimineaţa, soră-mea ne-a luat bagajele şi ne-a spus că nu putem pleca în România cu 1.000 de euro. Acasă vîndusem aproape tot pentru viză. Ne-a găsit gazdă într-o casă cu vreo 20 de camere, toate închiriate românilor. Am nimerit lîngă doi moldoveni. Toată noaptea beau, cîntau, beau. Am mai stat o lună la gazda aia. Într-o seară a sunat cumnatu-meu: ŤNu aţi plecat? Trimit carabinierii la voi!» Toată noaptea am visat militari. Spărgeau uşa şi se făcea că ne înhaţă şi ne aruncă în puşcărie. Ne-am mutat a doua zi în zori. Şi tot aşa, cam la o lună, ne găsea cumnatu-meu, suna şi... Îmi era frică să ies din casă. La magazin mă duceam numai pe înserat sau dimineaţa devreme, cînd nu era multă lume pe stradă. Am rezistat aşa aproape un an de zile. Am economisit cu greu aproape 4.000 de euro. Ne mutam mereu şi plăteam chirie aproape 700 de euro. Aşteptam să se termine luna iulie, să ne luăm banii şi să ne întoarcem în ţară. Într-o seară, tîrziu, a venit soră-mea. Plînsese. S-a aşezat pe pat şi ne-a spus: ŤMîine trebuie să vă întoarceţi în România. Nu mai aşteptaţi să se încheie luna. Mîine dimineaţă vă duc în tîrgul de vechituri să cumpăraţi una-alta şi după-amiază mergem la autogară!». Era un tîrg, ca un bîlci, unde găseai de toate: haine, mobilă, televizoare, la mîna a doua. Am cumpărat haine pentru noi şi pentru băieţi şi un televizor pe care mi l-au oprit la vamă în România. N-am avut timp să iau un pachet de cafea din magazin. Seara am plecat. Cînd am ajuns la graniţă, am zis: de-aici carabinierii nu mai au ce să-mi facă!" Dora şi Nicu şi-au cumpărat maşină, tot Dacia, dar mai nouă. Şi-au mai luat 5 hectare de pămînt, un aragaz şi un frigider. Băiatul cel mare are acum 14 ani şi se ţine de capul Dorei să-l înveţe italiană. Femeia îl dojeneşte uşor: "Să n-aud! Înveţi mai tîrziu, la şcoală, dacă vrei!".
