Iluzia unei revoluţii
Revoluţia de la TV nu e despre oameni, despre disperarea lor, despre un context social şi politic, naţional şi internaţional. Revoluţia de la TV pare mai degrabă o refugiere comodă, bolnavă, în emisiuni mediocre, realizate parcă prea des de oameni frustraţi, nervoşi, branşaţi la propriile interese absconse, pregătiţi în orice moment să treacă dincolo de graniţa dintre bunul-simţ şi mitocănie. E despre interogaţia dezordonată, haotică, obraznică. Despre pseudoanalize făcute de cvasisociologi şi „analişti“ de duminică. Unii dintre aceştia foşti securişti. O vreme, cei care ar fi putut sau ar fi trebuit să vorbească, ei bine, au tăcut. Revoluţia din platourile televiziunilor e despre rumegarea voluptuoasă a unei aşa-numite victorii politice în relaţia cu actuala putere.
Ca ziarist, îmi este ruşine să văd şi s-ascult la TV cum un X şi un Y (sau mai mulţi) exploatează protestele zilelor din urmă doar pentru a le transforma în puncte de audienţă.
În calitate de cetăţean, însă, nu mai vreau să constat vreodată că postul public de televiziune abdică, timp de vreo două zile, de la un metabolism al transparenţei şi-al informării corecte care-ar trebui să-i fie firesc, natural, indiferent de condiţii.
Manifestaţiile dintr-o Românie cu o democraţie pe care încă o putem considera recentă au fost, pe alocuri, confiscate de oameni care fac circ, nu care informează, devenind astfel un soi de mostre de regres profesional. Fiindcă aceste proteste, iniţial spontane, surprinzătoare, ulterior parţial „grevate“ politic sînt – chiar dacă, din punctul meu de vedere, greşit puse-n scenă – parte a unui exerciţiu democratic care n-ar trebui să aibă legătură cu rating-ul, cu patronul unei televiziuni, cu revanşa politică. Or, în momentul în care faci din zvîrcolirea unui popor doar expresia perfidă, comercială a unei politici editoriale, ai renunţat la o minimă igienă morală. De respectarea, fie ea chiar şi din doi în doi, a codului deontologic al mass-media nici nu mai poate fi vorba. Revoluţia de la TV e încorsetată în stereotipuri şi „deversată“ în casele noastre într-un stil de amator.
Pe de altă parte, presa scrisă (mă refer aici şi la mediul online) şi radioul par, din fericire, a-şi fi păstrat, chiar dacă nu în totalitate, legile care le guvernează, evitînd să recurgă la estomparea legăturii dintre realitate şi discurs. Prin textele în care analiza şi informaţia au fost bine dozate, presa scrisă a practicat mai puţin deja ritualicul ton „mesianic“ al dezastrului iminent, „în direct şi în exclusivitate“. Am putut să constat decenţa presei scrise şi, totodată, încercarea acesteia de a evita aruncarea în derizoriu a protestelor. Pentru că spiritul de băşcălie, atît de reprezentativ, atît de la îndemînă în lipsă de argumente ne este, uneori, caracteristic. Or, în faţa unei realităţi evidente şi tulburătoare nu mai e loc şi de ironii de doi lei.
Textul acesta nu e despre protestele din stradă, e despre protestele din presă. Acest text nu e despre manifestaţii, despre doleanţe, despre legitimitatea acestora, despre alcătuirea politică a unui stat. E despre poziţionarea malignă a unor ziarişti în raport cu cetăţeanul de rînd, „neîncolonat“ politic sau editorial. E despre revoluţia care pleacă, într-un fel, de la reporterul aflat în miezul evenimentului şi ajunge, în cu totul alt chip, în platoul de televiziune, pentru a fi disecat, cu o plăcere orgiastică, de oameni marcaţi de o serie de incongruenţe.
Am sentimentul că anii au trecut degeaba, că ne aflăm încă într-un derapaj televizat, că efectul de credibilitate se va fi evaporat de mult. Am doar iluzia unei revoluţii la TV. Dacă ea există, totuşi, rămîne hăt, departe, în stradă.
Ada Codău este jurnalist freelancer şi scrie pe blogul http://adacodau.wordpress.com. A absolvit masteratul de Comunicare şi discurs intercultural în spaţiul european, Universitatea „Ovidius“ din Constanţa.
