Iacob şi singurătăţile lui

E vreme de vacanţă, cînd ne depărtăm puţin de preocupările imediatului, devenind, poate, mai atenţi la alt tip de actualitate.

Există, aminteam în articolul trecut, cazuri biblice care îl provoacă la nesfîrşit pe interpret, îndemnîndu-l mereu mai departe pe drumul sensului. Figura lui Iacob, de pildă, care fură binecuvîntarea lui Esau şi totuşi ajunge Israel, „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu… şi a ieşit biruitor“ (Geneza, 32, 28). Hermeneuţi de altădată şi de azi ai acestei lupte insistă pe încărcătura ei de paradox. „Dumnezeu învingător şi totodată învins, Iacob transgresor şi totodată binecuvîntat“ (J.-F. Marquet, La lutte avec l’ange). În relaţia dintre un Dumnezeu care „se lasă biruit“ sau se „goleşte de sine“, precum Christos, şi un om ofensiv, cercetător, liber, Andrei Pleşu (Despre îngeri) vede metabolismul însuşi al credinţei, vigoarea ei dorită de divin. Amîndoi interpreţii sînt atraşi de densitatea simbolică, spirituală, metafizică a episodului, propun noi lecturi în orizontul filozofiei religioase.

Iacob e un erou biblic în tensiune. În cele două puncte tari ale poveştii sale, e singur, e fugar: la Betel, unde are viziunea scării cereşti (Gen., 28, 11-22) şi pe malul Iabocului, unde are loc „lupta cu îngerul“ (Gen., 32, 13-31). La Betel şi la Iaboc e noapte.

Încă dinainte de ele, eroul e un receptacul al tradiţiei la începuturile ei patriarhale, e moştenitorul ei. E purtătorul unei unice binecuvîntări, smulse prin înşelăciune lui Isaac. O are. Îl poate invoca pe „Dumnezeul părintelui său Avraam“. Dar asta nu-i dă putinţa să se instaleze, să ia conducerea comunităţii, unde să perpetueze familiare rituri şi gesturi de închinare. Dimpotrivă, e silit să plece, să se aştearnă drumului în singurătate. Dumnezeu îi dă întîlnire, pe neaşteptate, în diferite puncte ale singurătăţii lui, ale aventurii lui itinerante.

La Betel îi dă viziunea verticalei lumii şi îi făgăduieşte prosperitate pe orizontala ei. S-ar spune că, în locul pe care Iacob îl va recunoaşte/numi „casa lui Dumnezeu“, are loc confirmarea lui ca depozitar al tradiţiei, ca verigă a lanţului patriarhal. Asemenea lui Abraham, în singurătate şi în noapte, i se fac promisiuni pentru o descendenţă care va umple întinderea pămîntului.

„Ajungînd însă la un loc, a rămas să doarmă acolo… Şi a visat că era o scară, sprijinită de pămînt, iar vîrful ei atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi coborau pe ea. Apoi s-a arătat Dumnezeu în capul scării şi i-a zis: «Eu sînt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pămîntul pe care dormi ţi-l voi da ţie şi urmaşilor tăi. Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pămîntului…».“

E un „moment de evidenţă“ a lui Dumnezeu care, dacă se adresează omului singur, itinerant, străin, face totuşi o declaraţie orientată spre comunitate, spre istoria sfîntă, spre o universală economie: „Se vor binecuvînta întru tine şi întru urmaşii tăi toate neamurile pămîntului“. Nu persoana unică a lui Iacob e aici în joc, ci „funcţia“ lui de releu al tradiţiei, de responsabil pentru o vastă devenire. I se descoperă aici axa nevăzutelor în varianta activităţii angelice; e mişcarea, grija, hărnicia, lucrarea neobosită a slujitorilor cereşti pe întreaga scară a realului; iar el e instituit tot ca actor al lui Dumnezeu pe axa văzutelor.

În maiestuosul lui spectacol, episodul Betel ţine de o regie a dezvăluirii, a explicitării. Da, numai omului singur, marcat de binecuvîntare, numai în vis i s-au arătat nevăzutele mereu la lucru care susţin economia lumii. Dar el a primit misiunea să prelungească lucrarea în vizibil, să o transpună în cadrul unei comunităţi care va deveni popor. Mişcarea de sens a episodului e evidentă, limpede, are o „diurnă“ coerenţă. La Betel, Dumnezeu are discurs amplu, afirmativ, profetic; e persuasiv, făgăduitor.

La Iaboc, El tace îndelung, spune cîteva cuvinte descumpănitoare; dă un nume. În noaptea Betelului străluceşte lumina limpede a revelaţiei. (Iar omul visează.) În noaptea Iabocului străluceşte, străbătută de fulgerele paradoxurilor, lumina neagră a misterului. (Iar omul e într-o încordată veghe.)

Acum, Iacob, ca persoană, nu ca funcţie, e singur, pe unul dintre malurile rîului. Şi „cineva“ – spune versiunea sinodală a Bibliei – îl atacă. E „un om“? – cum traduce Septuaginta. E un înger? – cum se socoteşte, în genere, pe temeiul lui Osea 12, 4-5. E însuşi Dumnezeu? – de vreme ce Israel înseamnă „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu“? E toţi aceştia laolaltă? E cineva care luptă împotriva lui Iacob sau care luptă împreună cu el? Ori e cineva care luptă împotriva lui Iacob şi totodată împreună cu el? Luptătorul ceresc e unul ori se dedublează prin calificări opuse? Aşa s-au întrebat diferiţi comentatori, arătînd astfel cît de incitant e cifrul scenei. Oricum, atacatorul nocturn nu-şi dezvăluie identitatea. E o persoană-mister şi rămîne astfel pînă la capătul episodului şi al tuturor interpretărilor. Întunericul îi e coextensiv, în zori trebuie să părăsească înfruntarea. Nu vorbeşte, lapidar, decît din inima întunericului care se îndepărtează. Lăsînd în carnea combatantului uman o rană.

Înaintea înfruntării, Iacob apare „contractat“ şi totodată despuiat. Fără spaţiu de scăpare, fără slujitori, avere şi familie, fără adăpost, rămîne singur în noaptea care înghite orizontalitatea realului. Stă pe malul unei „lupte“, căci Iaboc înseamnă, prin asonanţă, luptă. S a întors acolo ca pentru o întîlnire. Ea va avea loc pe dimensiunea verticală: degajată, deschisă, actualizată de singurătatea eroului, de criza care l-a distanţat de orizontalele fiinţei lui. Pe direcţia acum deschisă, Dumnezeu „se repede“ la el cu o violenţă în care misterul şi intimitatea se îmbină şi, în mod curios, se potenţează. Transcendentul se lipeşte de Iacob, îi frînge oasele, rămînînd totuşi, în această imediateţe, tăcere, rămînînd necunoscut. Iar lupta aduce a necruţătoare îmbrăţişare. Lupta ca eveniment de iubire. Dar ca eveniment de cunoaştere?

Iacob, biruitor, vrea să-şi identifice adversarul care l-a îmbrăţişat. Nu primeşte numele Aceluia, ci un nou nume pentru sine: un nume de contemplativ, de „văzător de Dumnezeu“, călător pe calea infinită a Înţelepciunii divine, potrivit unor comentarii (Philon din Alexandria, Origen). De ce este aşa?

„Şi a întrebat şi Iacov, zicînd: «Spune-mi şi Tu numele Tău!» Iar Acela a zis: «Pentru ce întrebi de numele Meu? El e minunat!»“

E „extraordinar“, „uluitor“, thaumaston, traduce Septuaginta pentru o altă ocurenţă a sintagmei (Judecătorii 13, 18). I se indică lui Iacob densitatea unui nume pe care cuvintele noastre nu îl pot cuprinde. E atras către acest nume. La Betel, Iacob vede profuziunea mesagerilor, a lucrărilor divine. La Iaboc, află ceva despre pulsaţia unui nume căruia doar stăruinţa în uimire poate să-i ia urma. De aceea poate fi socotit un erou al cunoaşterii, iar noul lui nume poate fi interpretat ca nume de vizionar. La capătul aventurii sale, Iacob iese în lumina zorilor biruitor. E în mers, marcat în carnea lui de o cunoaştere nesfîrşită. „Iar cînd răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului.“

Biblia e constelată de asemenea structuri de sens care cheamă uimirea, strădania, participarea interpretului, ale fiecăruia dintre noi. 

(fragment dintr-o cercetare privind dimensiunile spirituale ale singurătăţii) 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.