Unii împuşcau francul
Fragment din "Divanul Dilemei vechi" cu istoricul Lucian Boia, despre elitele intelectuale din România în perioada 1930 –1950. Textul integral îl veţi putea citi în numărul de joi, 22 martie 2012.
Lucian Boia: În anii ’30, era o pleiadă extraordinară de tineri intelectuali: oameni care au în jur de 25 de ani şi care deja încep să-şi dea măsura. Şi se simt marginalizaţi (chiar sînt) deşi nu ştiu dacă marginalizaţi în mod voit dar nu-şi găsesc locul potrivit cu valoarea lor şi, cu atît mai puţin, cu ceea ce se considerau ei aşezînd foarte sus propria lor valoare. Are Eliade un articol, publicat pe la mijlocul anilor ‘30, intitulat Diurnele generaţiei tinere, care ne arată cît de puţin erau remuneraţi de societate aceşti tineri; unii împuşcau francul, erau aproape muritori de foame.
Aşa că e şi frustrarea multor intelectuali care, pe lîngă atitudinea lor de principiu, îi împinge spre extreme, mai ales că tinerii sînt tentaţi fie de extrema dreaptă fie, destul de mulţi, de extrema stîngă; noi, acum, am cam uitat treaba asta cu stînga, iar în ultimele două decenii s-a încetăţenit ideea că anii ‘30 sînt orientaţi mai ales spre extrema dreaptă în ceea ce priveşte oamenii de seamă din cultura românească. Dar lucrurile sînt mai echilibrate totuşi, sînt destui care merg şi spre o stîngă tot mai accentuată pînă la comunism, şi sînt unii fluctuanţi.
La începutul anilor ‘30, avem oamenii – unii deja decişi – dar există o solidaritate a tinerilor care vor, şi aici îl citez pe Cioran, ”schimbarea la faţă a României”. Ce vor ei e ca România să se schimbe, să nu mai fie cum era. Şi atunci, unii aleg extrema dreaptă, alţii aleg extrema stîngă dar, pentru început, au destul respect unii faţă de alţii şi există un articol din ‘32 al lui Mihail Polihroniade despre generaţia tînără, cînd Polihroniade era deja legionar convins, articol în care vorbeşte foarte frumos despre toţi membrii generaţiei tinere şi, citîndu-i, îi amestecă fie că sînt de dreapta sau de stînga, lucrul ăsta nu contează pentru el. Ceea ce contează e faptul că sînt tineri şi că vor altceva de la cultura română şi de la societatea românească.
Mai sînt şi alte exemple; Ţuţea, de pildă, începe prin a fi dacă nu comunist atunci în orice caz simpatizant comunist şi apoi, în cîţiva ani, la mijlocul anilor ‘30, îl vedem la extrema dreaptă. Sau Haig Acterian, şi el e comunist sau simpatizant – nu ştiu, e greu de spus, poate că nu era înscris, dar e simpatizant comunist – şi apoi devine şi el unul dintre legionarii fanatici. Sau Mircea Eliade care a avut dintotdeauna orientare de dreapta, dar într-un articol interesant al lui, scrie despre Bluze Albastre, revista comunistă apărută în cîteva numere, unde era şi Alexandru Sahia, prin 1932, e deranjat nu că oamenii aceştia sînt comunişti, ci că nu sînt destul de comunişti. Îi ceartă: de ce scrieţi lucruri din astea călduţe, că nu ne interesează; dacă sînteţi comunişti atunci veniţi cu o cultură caracteristică mişcării şi ideologiei noastre fiindcă trebuie să scuturăm cultura românească, să schimbăm ceva şi aveţi şi voi rolul vostru. Cam asta vrea să spună Mircea Eliade.
