Un ultim disc din colecţia Celibidache şi reflecţii despre o altă colecţie de succes

În 22 mai va apărea ultimul disc din colecţia “Mari simfonii sub bagheta lui Sergiu Celibidache” propusă de Dilema veche şi Universal Music România. Pe acest ultim disc figurează Simfonia a IV-a de Johannes Brahms – o înregistrare captată într-un concert din 23 martie 1974 susţinut de Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart dirijată de Sergiu Celibidache la Wiesbaden.

Cred că această ultimă simfonie brahmsiană este un masiv singuratic în istoria muzicii universale, un final de drum şi o încununare a 200 de ani de evoluţie: aici găsim totul – melodie, armonie, polifonie, măiestrie a orchestraţiei. Însă toate acestea nu cred că spun prea multe pentru cei de astăzi – mai important este ce transmite această muzică – emoţie introvertită, seninătate, senzaţia unui spaţiu ferit de orice vicisitudini.

Iar în interpretarea lui Sergiu Celibidache mi se pare că toate acestea sînt încă mai mult accentuate. De altfel, şi presa germană în anii şaptezeci remarca faptul că Celibidache propune o interpretare cu totul nouă a celei de a patra simfonii brahmsiene: se vorbea şi despre amplificarea antagonismelor dintre

-urile orchestrale şi momentele cu instrumente soliste – pentru că Celibidache nu-şi imaginează un Parnas plicticos, ci unul plin de forţă şi lumină.

Aceeaşi critici germani au remarcat şi faptul că muzicienii înşişi din orchestră par să fi (re)descoperit partitura acestei ultime simfonii brahmsiene. Şi atunci mi-am amintit de un răspuns pe care mi l-a dat un alt mare dirijor al timpurilor noastre, suedezul Herbert Blomstedt, cu care am stat de vorbă în 2012, atunci cînd i-am ascultat un concert în cadrul Festivalului Beethoven de la Bonn:

"Aţi condus aceeaşi orchestră din Suedia ca şi Sergiu Celibidache, Orchestra Radiodifuziunii Suedeze.

Da, el nu a fost însă niciodată director muzical al acestei orchestre, nu a vrut să aibă acest titlu. În realitate, a fost. A dominat totul timp de zece ani (n.r. Celibidache a fost dirijor principal al Orchestrei Radiodifuziunii Suedeze între 1965 şi 1971, înainte de a începe colaborarea sa cu Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart). Îi simt încă prezenţa cînd colaborez cu această orchestră. Chiar dacă cei mai mulţi dintre cei de astăzi nu au cîntat cu el, spiritul lui încă este acolo, cu bune şi rele. Era foarte dominator, nu admitea să se facă muzică decît în stilul lui propriu. Sub conducerea lui, muzicienii au învăţat să se asculte unii pe alţii, ceea ce e minunat. Totuşi, luată ca grup muzical, orchestra nu a crescut, nici chiar Orchestra Filarmonicii din Munchen cu care a lucrat ulterior. El a pus o ştampilă pe toată orchestra, dar orchestra nu a crescut, nu a fost mai bună cînd s-a încheiat colaborarea cu Celibidache decît cînd a început, însă ei cîntau aşa cum vroia el. Era ceea ce cerea şi ceea ce a obţinut. Celibidache avea o ureche extraordinară şi a învăţat orchestra să asculte ce cîntă.”

Celibidache, dominator şi strălucitor, o personalitate fascinantă, controversat şi adulat – aşa cum este de altfel oricare alt mare artist care şi-a pus o amprentă aparte în istoria culturii umane.  Un Celibidache aflat la apogeu într-una dintre marile simfonii ale romantismului german – ultimul disc din colecţia atît de valoroasă pusă în circulaţie românească de Dilema veche şi Universal Music România. Data de apariţie: 22 mai 2014.

Însă e de reţinut că întreaga colecţie poate fi achiziţionată şi de pe AdevarulShop.

O altă colecţie, un mare dirijor contemporan

Nu pot să nu mă gîndesc la precedenta colecţie de muzică clasică lansată de

discurile cu Radu Lupu şi Daniel Barenboim, două dintre vedetele Festivalului Internaţional “George Enescu” de anul trecut.

Daniel Barenboim şi-a lansat recent mai multe proiecte şi chiar sînt în admiraţia unui om de 71 ani care demonstrează vitalitatea unuia de 25. În urmă cu cîteva zile, Barenboim primea premiul Societăţii Filarmonice Regale din Londra pentru modul în care a prezentat anul trecut tetralogia wagneriană “Inelul Nibelungului” alături de Capela de stat din Berlin, la festivalul BBC Proms – au fost într-adevăr seri excepţionale, pe care le-am ascultat la radio.

La începutul lunii mai 2014, Barenboim a inaugurat la Berlin Academia Barenboim-Said, un spaţiu de învăţămînt ce continuă proiectul West Eastern Divan, al orchestrei în care cîntă evrei şi arabi. De altfel şi academia, unde se studiază muzică şi ştiinţe umaniste, se adresează în special studenţilor veniţi din Orientul mijlociu.  Însă doar atît nu era suficient pentru Barenboim: la finalul lunii aprilie, el anunţa că înfiinţează o nouă casă de discuri, Peral Music, unde îşi va publica înregistrările exclusiv în sistem digital. De altfel, în Appstore sînt deja disponibile înregistrările primelor 3 simfonii de Bruckner, înregistrate de Barenboim la pupitrul aceleiaşi Capele de stat din Berlin, orchestra Operei de stat din Berlin pe care o conduce din 1992.

Însă nici atît măcar nu este suficient: în 5 mai 2014, la casa Decca a apărut un alt nou disc semnat de Daniel Barenboim şi Capela de stat din Berlin, un album pe care regăsim Simfonia a II-a de Edward Elgar, una dintre lucrările pe care le-a interpretat în 2013 la Festivalul Enescu. Acest disc poate fi ascultat în 19 mai, ora 19, la Radio România Muzical sau în reluare duminică, 25 mai, de la ora 13.20, album inclus şi în campania