Un exercițiu de „de-vulnerabilizare“ – interviu cu Om la lună

Pornit în 2018 ca proiect solo al lui Doru Pușcașu, Om la lună a îmbrățișat de-a lungul drumului încă trei membri –  Dragoș Strat, Cătălin Constantin și Adrian Maraloiu –, iar la începutul lunii martie, după mai multe concerte sold out, băieții începeau pregătirile pentru lansarea primului lor album de rough alternative poetry. N-a fost să fie. Starea de urgență a dat peste cap toate planurile. În aprilie, însă, Doru a venit cu o propunere: să se izoleze cincisprezece zile împreună, în mansarda casei lui, și să compună. Așa se face că al doilea album a apărut, de fapt, înainte de primul. EP-ul Dans, cu cele șase melodii ale sale, a fost lansat de curînd la apă, ocazie cu care am stat de vorbă cu (jumătate din) Om la lună. Despre cum se construiesc intimitatea și încrederea într-o trupă, despre frici și speranțe de viitor. 

Înainte de-a vă izola în aceeași casă, vă mai petrecuserăți mult timp împreună?

Doru Pușcașu: Chiar acum împlinim un an de cînd ne cunoaștem toți – eu cu Dragoș chiar de aproape doi ani, pentru noi am colaborat la primele mele piese, cît am cîntat singur, adică „Labirint“ și „Valurile“. Dar n-am petrecut niciodată atîta timp laolaltă. Cel mai mult am stat împreună trei zile, pentru un concert la Iași.

Deci a fost o ocazie să vă cunoașteți mai bine.

Doru Pușcașu: Da, da. Voiam să facem niște cîntece, dar planul meu ascuns a fost și să stăm mai mult timp împreună. Mi se pare că aveam nevoie de o conectare, să ne descoperim unii pe alții. Băieții aveau lucruri nerezolvate din fosta lor formație, nu avuseseră closure-ul. Eu, la rîndul meu, aveam niște schelete din fosta mea trupă. E ca într-o relație, dacă pleci cu niște lucruri rele, pe care nu le-ai înțeles sau pe care nu ți le-ai rezolvat, le aduci în următoarea relație. Să-ți dau un exemplu concret: pe vremuri, dacă mă așezam să cînt la pian și unul dintre colegii mei închidea pianul sau făcea mișto, făcea o glumă, pentru mine era ceva de neiertat, o sfidare majoră la adresa artei, la adresa emoțiilor mele. N-avea nimeni dreptul să facă asta. Asta-i o copilărie, evident, sîntem într-o formație, mai facem și lucruri băiețești, e OK, știi, fără să fie un afront personal, putem să glumim.

Dragoș Strat: Eu mai am o teorie cu scheletele de care zice Doru: din punctul meu de vedere, muzica, la noi în țară, mai ales în zona asta indie în care sîntem cu toții și am fost mereu, e privită ca hobby, ca pasiune. Mulți cu care am cîntat o vedeau ca pe o relaxare, un loc al lor, o ieșire din cotidian. Nici eu n-am privit-o mult timp ca pe un proiect în care trebuie să stai, să lucrezi, să fii serios, să asculți, să primești și să dai feedback. Să faci niște compromisuri. Și cînd oamenii veneau la repetiții de la job, familie și stres, și cu impresia că e timpul lor și numai al lor, apăreau probleme și discuții. Din cauza asta s-au stricat relații, proiecte. Fiecare voia să facă exact ce-și dorea, fără compromisuri, fără să-l asculte și pe celălalt.

Doru Pușcașu: Nu știu dacă sînt neapărat compromisuri.

Dragoș Strat: Sînt și compromisuri.

Doru Pușcașu: Sînt raporturi foarte personale. Dacă eu am zis ceva și tu zici altceva, mamă, nu înseamnă c-o să-mi rănești sentimentele grav. Tu n-ai acest scop, ci doar dai un feedback sau poate duci piesa în direcția în care o vezi tu. Asta nu înseamnă neapărat că ce am făcut eu e prost, e doar un „Ce-ar fi dacă?“.

Dragoș Strat: Exact, exact.

Doru Pușcașu: Acest „Ce-ar fi dacă?“ nu-i cauzator de moarte. Lucrul ăsta l-am învățat eu de cînd sînt băieții și am descoperit că ei sînt foarte-foarte bine intenționați. Plecînd de la premisa asta, nu mi-a mai fost niciodată greu să accept o opinie diferită de a mea sau să accept că e mai bine altfel. Pe mine m-a ajutat conectarea asta cu ei, sînt mai deschis și mai dispus să construim împreună, nu să construiesc eu și ei să mai pună pe lîngă. Să facem ceva cu adevărat împreună.

Dragoș Strat: Iar eu, pe de altă parte, duc acel „Ce-ar fi dacă?“ pînă la extremă. Uite, cum a fost cu „Liniștea“. Era o piesă lentă, așa venise de la Doru. Ce-ar fi dacă am încerca-o mult mai rock? Abordarea asta o am tot timpul, hai să încercăm și așa, și așa, și e posibil să devin stresant la un moment dat. (Doru îl contrazice – n.r.) Nu, chiar devin stresant, dar cred că la final, cînd tragem linie, există un plus de calitate. Încercăm toate variantele și nu ne culcăm pe-o ureche, hai că sună OK, e prima variantă și mergem pe asta.

Doru Pușcașu: Eu n-am fost prea obișnuit cu asta. Cînd am început Om la lună, fiind singur, mi-era foarte simplu, cîntam exact ce-mi trecea mie prin cap, cînd aveam chef, în timpul pe care-l aveam la dispoziție. Nu prea aveam cenzori. Lipsa cenzorilor dăunează destul de mult calității unui produs, de orice fel ar fi el. Odată veniți băieții, mi-a fost destul de greu să accept, nefiind obișnuit cu asta, dar încet-încet am descoperit cu foarte mare bucurie că ei pleacă cu niște premise bune, nu vor să-mi dea mie la cap, ci jucăm în echipă, nu e important să fiu eu mai deștept sau altcineva. M-am mai de-vulnerabilizat în a primi feedback.

Dragoș Strat: Ai avut un management foarte bun, eu n-am simțit chestia asta de care povestești acum.

Doru Pușcașu: Asta a fost pe dinăuntru. Am mai îmbătrînit și eu, pot să-mi controlez mai mult emoțiile, reacțiile, pot să internalizez mai bine și apoi să scot la suprafață ce-am înțeles eu.

Au existat și certuri?

Doru Pușcașu: Da, normal, e o relație dinamică, între patru băieți destul de diferiți. Am stat cinșpe zile și nopți împreună. E mult pentru orice fel de relație, mai ales la început.

Dragoș Strat: A fost un fel de căsătorie platonică.

Doru Pușcașu: Au fost și scîntei, dar destul de bine gestionate. Am pus totul pe masă, toate nenorocirile. Le-am lăsat să iasă și am vorbit despre ele cinstit, pe față, la un șpriț, bărbătește. Mai cu nervi, mai cu relaxare.

Dragoș Strat: Aici e meritul lui Doru, pentru că orice s-ar întîmpla, el insistă pe comunicare și atunci lucrurile se rezolvă. Bine, noi vorbim acum despre certuri și discuții, dar pentru noi nu sînt atît de importante, ele apar și trec firesc.

Doru Pușcașu: Au avut o pondere foarte mică.

Care melodie s-a născut cel mai greu?

Doru Pușcașu: „Dans“.

Dragoș Strat: „Dans“ am cîntat-o de două ori pînă s-o tragem. Mi se pare c-a venit instant.

Doru Pușcașu: „Pace“ a avut mai multe variante.

Dragoș Strat: Cred că „Zid“ totuși, acolo am încercat mai multe variante. „Dans“ îmi aduc aminte că s-a născut fix în studio.

Doru Pușcașu: Da, dar după a zecea încercare. Știi că am încercat s-o facem și hip-hop? La „Zid“ am încercat, la sugestia managerului nostru, să lăsăm pur și simplu lucrurile să vină așa cum sînt. Să nu căutăm un fir roșu între toate cîntecele. „Dacă vă vine să cîntați șarararararai, cîntați așa.“ Și așa a ieșit. Sînt foarte multe influențe pe discul ăsta, n-am avut nici un fel de cenzură stilistică, lucrurile care ne-au venit liber și le-am lăsat să ne ducă.

Ce muzică ați ascultat în izolare, cine cu ce a venit?

Doru Pușcașu: Începeam să ne apucăm de treabă pe la două, pregăteam live-urile – am avut o serie de live-uri la ora cinci. Nu mergea tehnologia, ne scotea peri albi, apoi, transpirați, coboram în curte și începea seara noastră, beam un șpriț, ascultam muzică și urcam să cîntăm. În general ascultam muzică pe Spotify, fiecare cu rîndul lui. Mie-mi place muzica italiană foarte mult.

Dragoș Strat: „Staliană“!

Doru. Staliană. Îmi place jazz-ul foarte mult, cînd era tura mea, puneam toate nebuniile planetei.

Dragoș Strat: Cînd era tura mea, apăreau Editors, niște Interpol, niște Radiohead.

Doru Pușcașu: Fiecare pe stare. Dup-aia mai veneau Frank Sinatra și Nat King Cole cu partea spaniolă.

Dragoș Strat: Eros Ramazzotti.

Doru Pușcașu: Nu-mi place Ramazzotti, îmi place muzica italiană veche.

Dragoș Strat: Adriano Celentano.

Doru Pușcașu: Așa. Am ascultat de toate.

Dragoș Strat: La Cătălin, de pildă, apărea niște Air.

V-au dat idei?

Dragoș Strat: Cred că de la Air am încercat la un moment dat să ne inspirăm pentru „Zid“, la refren, strict ritmic, era ceva călărit, așa, o ascultam fără să căutăm ceva anume.

Se poate lucra de acasă și la un album muzical?

Dragoș Strat: Doru ne-a trimis „Zid“ cîntată la chitară și voce, înregistrată pe telefon. Am încercat să lucrăm fiecare la construcția unei piese de acasă, dar am descoperit că dacă nu e conexiunea umană, să fim față în față, nu se naște nimic. E dead end, e cu nervi și frustrare. A fost un semnal că trebuie să facem cumva să ne vedem și să lucrăm împreună. Culmea, tocmai piesa „Zid“ a fost semnul.

Doru Pușcașu: Era ecranul ăla împărțit în patru și nu mergea. Mi-a venit ideea asta de-a folosi mansarda mea goală și le-am propus-o mai mult într-o doară. Li se părea foarte greu să plece cu totul de acasă, iar planul era să ne izolăm și înainte, să nu fie vreo problemă, pentru că socrii mei în vîrstă locuiesc la parter, să nu-i îmbolnăvim. Și așa am făcut. Au zis că e o idee mișto, dar că poate mai bine mergem la o cabană la munte.

Dragoș Strat: Eu mi-aș fi dorit asta mai mult inițial și am tot tras de băieți, ca să nu mai fie absolut nimeni cu noi. Dar apoi, cînd am ajuns la Doru, am descoperit că a fost mult mai bine așa, pentru că familia lui ne-a gătit în fiecare zi. Dacă am fi făcut noi asta, la cabana de la munte, ne-ar fi mîncat mult din timpul pe care noi așa l-am dedicat muzicii și live-urilor.

Cu muzica de concert cum rămîne în această lume nouă? Poate fi consumată și online?

Doru Pușcașu: Dacă ar fi să alegem, am alege oricînd un live în mijlocul oamenilor, cu transpirații și bale – știi cum sînt ăia beți care vin la tine și te scuipă în ureche în timp ce-ți vorbesc.

Dragoș Strat: Fiecare cu fetișul lui! (rîde)

Doru Pușcașu: Oricînd aș prefera un scuipat sincer în ureche în loc să facem asta online. Dar live-urile pe Facebook au fost cel mai bun lucru pe care puteam să-l facem în perioada asta și ni s-a părut mai bine așa, o dată pentru noi, ca să nu ne pierdem mințile, și ni s-a părut de ajutor și pentru oameni. S-a creat o legătură foarte frumoasă. Pentru public a fost important că erau niște oameni acolo care se maimuțăreau, iar pentru noi a fost de ajutor că vorbeam cu ei și ne găseam la rîndul nostru un sens.

Dragoș Strat: E hrană, de fapt. Cînd știi că niște oameni te urmăresc și poți să le transmiți niște emoții, te ajută să mergi mai departe cu ce faci, să nu ții doar la tine în sertar.

Doru Pușcașu: Concertele de acum sînt foarte ciudate. Vezi expresia feței, o ghicești după ochi, dar e foarte puțin.

Dragoș Strat: Înainte de pandemie, eu îmi făcusem o promisiune: să nu cînt niciodată la un concert la care oamenii vor sta jos. Îmi spuneam: nu-mi place, nu suport oamenii să stea jos și eu să cînt, vreau să „danseze“ împreună cu mine, că ce fac eu acolo nu se numește chiar dans (rîde). Și uite că am ajuns la niște concerte unde lumea trebuie să stea tot timpul jos.

De ce v-a fost cel mai frică?

Dragoș Strat: De covid, dar cred că frica e mai mare acum. Atunci eram foarte relaxați în privința asta. Ieșeam să ne plimbăm în jurul casei și nu era nimeni, era minunat. Cînd treceam pe lîngă niște oameni pe stradă, toată lumea era la doi-trei metri de noi. Acum s-au relaxat și pericolul e mai mare. S-a strîns lațul, am început să auzim de cunoscuți care s-au îmbolnăvit.

Doru Pușcașu: Deși lucrurile sînt mult mai nașpa acum, cred că atunci era mare frica de neprevăzut. Acum toată lumea a început să trăiască în noua realitate. Nu știam ce o să urmeze mîine, iar mie mi-a trecut grav de tot prin cap că poate this is it. Atunci am scris „Zid“, am luat gîndul și l-am întors pe toate fețele, m-am băgat pînă-n fundul fîntînii. Privind retrospectiv, a fost un sol foarte fertil și creativ pentru mine.

Dragoș Strat: Da, a generat multă emoție și emoția a generat creativitate.

Doru Pușcașu: Și ne-a obligat să ne băgăm în ea – mai dă-mi o dată, atîta poți? Cred că e foarte autentic mesajul ăsta, e trăit pe bune, nu e din cărți, e simțit în timp real, și bine, și rău.

Dragoș Strat: Și, muzical vorbind, în „După Război“ culminează dezastrul, sfîrșitul lumii, atmosfera asta apocaliptică. E o piesă foarte grea, chiar și acum o simt grea.

De ce anume v-a fost cel mai dor?

Doru Pușcașu: De ai mei, care sînt mai în vîrstă, sînt mai șubrezi și nu i-am văzut două luni. A fost ziua mamei, a fost Paștele. Pe de altă parte, eu am fost unul dintre cazurile fericite, stau cu soția mea, cu băieții mei, cu socrii, locuiesc la curte, n-aș putea să mă plîng, Doamne ferește. Dar mi-e dor și acum de contactul uman, mi-e dor să mă îmbrățișez cu cineva. Și acum, cînd mă văd cu ai mei, încercăm să nu ne atingem, să respirăm în altă parte.

Dragoș Strat: Da, și mie mi-e dor de apropierea umană care a dispărut acum.

Doru Pușcașu: Zici că sîntem nebuni, ne uităm unii la alții – ăsta o fi din gașca celor care se protejează sau e din gașca în care nu există virusul? Ne privim suspicioși unii pe alții și asta o să submineze grav relațiile dintre noi, o să dureze mult pînă să recăpătăm încredere unii în alții.

Ați repeta experiența celor cincisprezece zile?

Dragoș Strat: Chiar vrem s-o facem în iarnă!

Doru Pușcașu: Da?!

Dragoș Strat: Da! Dar am uitat să-ți zicem, am vorbit cu ceilalți băieți și cu managerul nostru – tu ai tot fost plecat, noi am mai ieșit la bere – și am hotărît că prin toamnă-iarnă o să ne apucăm să scriem un album. Să ne întîlnim cu toții la o căbănuță la munte de data asta, să stăm acolo cîteva săptămîni.

Doru Pușcașu: Știi că, de obicei, episodul al doilea iese mai prost decît primul. Mai puțin la trilogia Batman. (rîde) Eu mă trezesc cu speranța la momentul cînd o să putem să cîntăm în club. De fapt, mi se pare că nu ne lipsesc atît de multe lucruri cum le lipsesc altora. Am fost unul dintre cazurile fericite: am făcut în continuare ce ne-a plăcut, am stat cu prietenii noștri, am avut și succes. Din lockdown a ieșit discul acesta. Nu știu dacă e mai rău sau mai bine, e altceva. Am luat ce ni s-a dat și sînt mîndru de ce-am făcut, ne-am adaptat. Mă bucur că am avut noroc de oameni mișto și potriviți. Nu știu dacă există un plan măreț al cuiva, undeva, dar ne-a ieșit ce ne-am propus.

a consemnat Cristina ȘTEFAN

Foto: Miluță Flueraș