Scrisoarea autoarei părăsind Berlinul, 8 noiembrie 2018, Schöneberg 

Am venit la Berlin fugind de ceva, și acum părăsesc Berlinul alergînd în continuare. Această fugă a devenit ceva diferit, ca un stil de viață. Am trecut prin ea în atît de multe aspect și faze particulare. Am brodat pe marginea fugii, am încercat să o fac să pară cool, să o transform într-un PR stunt care să îmi ajute cariera publicistică și imaginea. Am încercat să o prefac într-o carte. Am încercat să o prefac într-un exil asumat. Într-un maraton, în ultima vreme, ca și cînd aș fi pornit în căutarea timpului pierdut. În căutarea timpului pierdut la Berlin a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am notat venind aici. Acum mă întreb dacă acest timp a fost pierdut sau, de fapt, cîștigat. În retrospectivă, a fost ambele, cu atît de multe nuanțe și atît de multe reformulări.

Mă simt mai înțeleaptă, mai deșteaptă, nu doar mai bătrînă. Mă simt în acest fel în ciuda traumelor contextuale și personale pe care le mai port cu mine. Cu unele dintre ele am încercat să fac pace, sau, cel mult am început procesul de separare. Îmi place să cred că Berlinul mi-a dat libertatea pe care o căutam în lumea exterioară, și că a făcut asta pentru ecosistemul meu intern, a pus sub lupă toate condiționările mele.  Îmi place să cred că m-a făcut pe mine mai mult eu, chiar dacă unele părți care mă formează încă șchiopătează sau încă sînt nedescoperite.

Desigur, mă întreb dacă mă voi întoarce aici așa cum le spun oamenilor din jur, sau dacă voi decide să fac ceva complet diferit, sau să merg în cu totul alt loc.

Îmi place să cred că acum sînt o parte din istoria Berlinului, și această constatare e mai mare decît cea de a avea Berlinul palpitînd înăuntrul meu: trăiesc în viața acestui oraș, pentru totdeauna, necondiționat. Este un sentiment nou și remarcabil. Cel de a mă fi imersat în ceva ce am crezut că am atins doar pasager; însă contribuția mea se prea poate sa fi fost mai adîncă. Mai mare, și mai importantă decît îmi pot imagina astăzi.

A fost un an plin. O viață plină.

Atîtea s-au întîmplat.

Nu m-am dezîndrăgostit de acest loc, chiar dacă relația noastră a fost atît de fracturată și atît de evident complicată.

Berlin se prea poate să fi fost, în realitate, prima relație matură din viața mea. Nu vreau să cred că luăm doar o pauză, pentru că nu ar fi adevărat.

În schimb, simt că am integrat acest loc, și pe mine în el, iar astfel, oriunde voi merge de aici, voi avea mereu acest loc pulsînd în corpul meu. Este o senzație de calm, de apartenență, un sentiment de plenitudine. Poate că nu am nevoie să mă mișc pentru a păstra lucrurile intacte*. Sînt intact acum, sau cel puțin, mai intactă decît atunci cînd am venit aici pentru prima oară.

Cred că este nevoie de o reziliență incredibilă pentru a putea trăi aici. Mai cred și că am trecut prin foarte multe, printr-un soi de reformă care încă este în exercițiu, dar care, în final, începe să fie profitabilă pentru experiența mea emoțională de vindecare.

Nu știu ce m-aș fi făcut fără Berlin: orașul mi-a fost iubit, părinte, psiholog, prieten și nemesis. În oraș, cu orașul înconjurîndu-mă, am trăit cel mai complex spectru de emoții și puteri, multe dintre ele fără să știu că le-am avut vreodată.

Orașul mi-a fost lupta pentru a-mi remodela viața, și piatra de temelie pentru a mă întoarce la esența mea, pentru a privi, în sfîrșit, în interior. Nu știu dacă orașul este un capitol închis. Poate ca m-a învățat destule, și poate că nu ar fi înțelept să stăruim în relații ce și-au jucat rolul. O prietenă mi-a spus cîndva: părăsește o relație înainte să fi ajuns la punctul la care nu te mai poți privi în ochi cu acea persoană. Lasă loc de bună ziua.

Am spus la revedere prea des anul acesta. Oamenilor, locurilor, prietenilor, iubirilor, trecutului, și uneori și viitorului. N-am rămas cu multe posesii material la final, mă simt destul de aerodinamică de fapt. Mai las un cufăr la Berlin, la propriu și la figurat, și asta e un lux extraordinar pentru un scriitor, dar și pentru un călător.

Nu îmi voi lua rămas bun de la Berlin. Nu spun nimic, pentru a păstra loc de bună ziua, și las ușa deschisă, pentru că astfel știu că orașul nu –mi va fi fantomă, ci far.

Ioana Cristina Casapu este jurnalistă și scriitoare. A trăit la Berlin între 2015 și 2018, unde a lucrat ca redactor-șef la publicațiile internaționale Berlin Art Parasites și Thought Catalog. Volumul său de debut, Deviații de Stereo (Casa de pariuri literare, 2016) este o radiografie a generației Y din România. În prezent locuiește în București și este profesoară de scriere creativă.