Strada Ofrandei

Într-o casă goală se intră cu o atitudine
proaspătă. Lampa bubuie cu insecte
și praful respiră din planta uscată. Parchetul
se cască și rupe din pereți plinta de plastic.
Pereții smulg din tavan tencuială, var
și profile metalice. Pe masă, urmele
ceștilor de cafea înghit lumina și zgîrie.
Canapeaua – pătată, cum o știi – se ține
în trei picioare și miroase a gaz. Mobila
are aceeași culoare și-și descoperă
palul ieftin. Ceasul din colț e oprit la 19.10.
Scările scîrțîie, și-n mijlocul fiecărei trepte
e cîte o gaură neagră prin care poți scăpa
de orice pe nevăzute. Nu urc. nu
mai mișc nici un deget, nici un pas. Un gîndac
roșu mă ocolește și dispare-ntr-un colț.

Era o vreme cînd ne jucam
cu țevi și cornete. Le lipeam
cu adeziv și creierele noastre
le transformau în arme cu lunetă
sau puști de asalt. Era o vreme
cînd mingile de cauciuc
ne trimiteau pe Bernabeu
și de la geamuri se-auzeau aplauze.
Și peste toate, bunicii pregăteau
masa și mirosea a ceapă călită
și bulion. Și burțile noastre
hăpăiau copilăria ca pe singura
hrană care ne-ar fi rămas,
sfoiegită și poroasă, de undeva
de unde nu te mai întorci niciodată.

Foto: Gombos Wilhelm Doru