«Sînt mîndră că mă atacă şi unii, şi ceilalţi»

Apărut în Dilema, nr. 139, 22 septembrie 2006

Pe 12 decembrie 2001, cînd a apărut în librării, cartea Orianei Fallaci La Rabbia e l’Orgoglio ("Mînia şi Orgoliul") s-a vîndut în 200.000 de exemplare într-o singură zi. De atunci se retipăreşte în fiecare an.

Oriana Fallaci nu mai publicase nimic din 1991; îşi împărţea viaţa între Florenţa natală şi New York, refuzînd publicitatea, interviurile, apariţiile TV şi chiar contactele cu oamenii (în afara cîtorva prieteni apropiaţi). Suferea de cancer: spunea că s-a îmbolnăvit în 1991, din cauza inhalării fumului de la sondele din Kuweit, incendiate de armata lui Saddam Hussein. La 60 de ani, plecase corespondent pe frontul din Irak, după ce de-a lungul carierei nu ratase nici unul dintre conflictele lumii: Vietnam, America Latină, războiul indo-pakistanez, Orientul Mijlociu. Cu războiul se familiarizase din copilărie: la 14 ani, a luptat în Rezistenţa italiană alături de tatăl său. A intervievat mari lideri politici (de la Golda Meir la ayatolahul Khomeini şi de la Henry Kissinger la Yasser Arafat), iar interviurile sale sînt astăzi obiect de studiu în toate marile şcoli de jurnalism din lume. (Un articol de Christopher Hitchens pe această temă, aici).

A scris cărţi, traduse în treizeci de limbi şi vîndute în milioane de exemplare. A afirmat întotdeauna idei de stînga, dar a criticat întotdeauna stînga pentru felul în care se complace în reţetele comode ale ideologiei. Mînia şi Orgoliul i-a adus mai multe procese în Italia şi în Franţa: a fost acuzată de instigare la violenţă împotriva islamului şi de rasism. Scrisă într-un limbaj direct, sub impresia atentatelor din 11 septembrie 2001, cartea avertizează asupra pericolului ireductibil al fundamentalismului islamist şi critică politicienii occidentali pentru incapacitatea de a găsi soluţii în apărarea civilizaţiei occidentale, pentru ipocrizia cu care se prefac că nu „văd” problema, pentru lipsa de curaj (un articol foarte interesant din The New Yorker despre "furia" sa împotriva Islamului, aici)

Oriana Fallaci a murit în noaptea de 16-17 septembrie 2006 într-o clinică din Florenţa, oraşul ei natal. Fragmentele de mai jos sînt selectate dintr-o lungă conversaţie pe care Oriana Fallaci a avut-o în decembrie 2001, la New York, cu Carlo Rossella (fost director al săptămînalului Panorama), şi Lucia Annunziata, jurnalistă la RAI, şi au apărut în revista Panorama.

Despre pasiune

„În Mînia şi Orgoliul susţin că Bin Laden este doar actualul vîrf al aisbergului: acea parte a muntelui care se ridică din abisurile propriei orbiri şi care, de la 1400, nu ştie să producă decît religie. Susţin că adevăratul protagonist al acestui război sfînt nu este el, ci acel Munte. Şi o repet. Dar nu pot nega, nimeni nu poate nega că Bin Laden este un mare personaj. E în aceeaşi măsură în care era un mare personaj Khomeini. Pentru că, în ciuda perfidiei sale, a dispreţului său faţă de ceilalţi, este, ca şi Khomeini, un personaj născut din pasiune. Făcut din pasiune. Noi nu mai avem personaje făcute din pasiune, născute din pasiune. Pentru a le găsi, trebuie să ne întoarcem în trecut. La Sfîntul Francisc, la Sfînta Tereza, chiar la Torquemada. La Danton, la Marat, la Robespierre. La Napoleon, la Nelson, la Mazzini, la Garibaldi, la Cavour. La Lenin, la Stalin, la Churchill care, pentru a lupta contra lui Hitler, le-a promis englezilor «lacrimi şi sînge». La Mao Tze Dun, la Ho Shi Min. Şi aici mă opresc pentru că, de o jumătate de secol, Occidentul n-a dat decît lideri contrafăcuţi. Nenorociţi sau mediocri care sînt lideri doar cu numele. Singurul personaj pe care l-a produs Occidentul în ultimii cincizeci de ani este Karol Wojtyla. Un om al credinţei, un om al bisericii. În rest, chiar şi în artă, în muzică, în pictură, în afară de Picasso n-am avut decît contrafăcuţi.

Ştii de ce? Pentru că am pierdut pasiunea. Pentru că am înlocuit pasiunea cu raţionamentele. Mai rău: cu hedonismul, cu cultul comodităţii, cu moliciunea. Şi cu conceptul unei egalităţi care aplatizează, nivelează, stinge genialitatea şi personalitatea. Şi astfel stinge arta, stinge poezia. Spuneţi-mi unde este, de o jumătate de secol, arta? Unde este poezia? Avem ştiinţa şi gata, tehnologia şi gata, bunăstarea şi gata. Dar nu se poate trăi doar cu ştiinţa şi gata, cu tehnologia şi gata, cu bunăstarea şi gata. Nu se poate trăi fără pasiune. Eu nu ştiu să trăiesc fără pasiune. Tot ceea ce fac, fac din pasiune şi cu pasiune. Scriu din pasiune, mă supăr din pasiune, înjur din pasiune, mă bat cu pasiune. Şi, pentru Dumnezeu: mica mea carte este izvorîtă din pasiune. Sînt sigură că oamenii o citesc nu numai pentru că spun adevărul, ci pentru că îl spun cu pasiune”.

Despre interviuri

„Nu mă recunosc niciodată în ce scriu alţii despre mine. Cînd văd un articol despre mine, mi se pare că citesc ceva despre o persoană pe care n-o cunosc. O străină. Cît despre interviuri, le detest, pentru că mi-au atribuit întotdeauna lucruri pe care nu le spusesem. Asta mi-a displăcut întotdeauna pentru că, după cum ştiţi, la interviuri mă pricep. Jurnalismul făcut prin interviuri, eu l-am inventat. Iar interviurile mele au fost întotdeauna riguroase, precise, corecte. N-am trădat niciodată pe nimeni. Chiar dacă era vorba despre o persoană pe care o uram sau nu o respectam, eram atentă să redau cu fidelitate ce mi-a spus acea persoană. Nimeni nu m-a putut acuza că am inserat în răspunsurile lui o inexactitate sau o minciună. A încercat Kissinger, dar a trebuit să-şi înghită imediat calomnia".