Sînt cine vreau eu să fiu

Am văzut și eu filmulețul în care Cynthia Nixon face un soi de pledoarie pentru femeia-„martir”, victimă desăvîrșită a presiunilor societății actuale. Filmulețul a circulat intens în social media. Ce m-a surprins a fost faptul că, în bula mea, el a fost distribuit de femei pe care le-am considerat întotdeauna extrem de ambițioase, dotate intelectual, (relativ) independente, cu un oarecare simț al umorului. Femei care au cariere și care au, cel puțin privite din exterior, vieți împlinite. Ca să înțelegeți ce face Nixon în acest demers care nu mi-a smuls nici o lacrimă: spune ceea ce nedefinitul „ei” (Societatea de consum? Bărbații? Femeile însele?) - dacă o ascultați, veți constata, poate, că este un soi de nenorociții ăștia sau nenorocita asta de societate - le-a făcut femeilor. Le-au pus să se epileze, să nu poate fuste prea scurte, să nu-și arate atît de mult din piele, să se acopere, să fie sexy, să fie fierbinți, dar nu atît de provocatoare (totuși!), să poate negru, tocuri, blush, farduri și buze injectate. Să fie inocente, dar în același timp perverse, să fie fete cool. Să țină o dietă, dar să nu arate ca un schelet. Să nu mănînce carbohidrați, să sară peste desert, să comande o salată. Să fie măsura zero. Dublu zero! Să fie nimic! Mai puțin decît nimic, de fapt! Acesta e, cred, punctul culminant al clipului cu Cynthia Nixon.

Îmi imaginez femeile super puternice și super sexy, cu super cariere și super familii cum lăcrimează pentru că au ceea ce au la presiunea societății. Sînt slabe și frumoase pentru că societatea le-a cerut asta. Ele nu au vrut asta nicio secundă. Mai mult, societatea le-a cerut să fie și fericite, ca să fie în standarde. Lăcrimează, se simt chinuite, probabil folosite. Filmulețul curge apoi ca și pînă atunci: femeia nu trebuie să bea prea mult, nu trebuie să iasă singură noaptea, nu trebuie să le zîmbească străinilor. „O să fii o soție bună într-o zi!”, mai susține actrița din „Sex and the City” că ei le-ar fi cerut femeilor.

Probabil că, privită, ascultată de ființe de pe altă planetă, din altă galaxie, pledoaria actriței ar smulge hohote de lacrimi, pentru c-ai fi tentat să crezi că în 2020 femeile sînt doar sclave, doar păpuși gonflabile, doar jucării, instrumente sexuale, că n-au drept de vot nici măcar în democrațiile consolidate. Că sînt, foarte pe scurt, lipsite de orice drept, de libertatea de a alege, de imposibilitatea de a fi cine sînt ele, de fapt.

Cred că ceea ce lipsește acestei luări de poziții este onestitatea. Nu spun că e chiar așa cum susțin eu, dar eu asta cred. Fiindcă în secolul ăsta femeile sînt șefi de stat, conduc business-uri de milioane de euro, luptă în zone cu risc, cîntă în Times Square, joacă în filme pentru adulți, cultivă legume bio, promovează un stil de viață vegan, sar cu parașuta, nu se mai epilează la subraț ca să demonstreze habar-nu-am-ce în nu-știu-ce campanie. Și alte un miliard de lucruri care le fac plăcere, le fascinează, le sperie, dar pe care le fac tocmai pentru a-și învinge fricile. N-am crezut nicio clipă că societatea actuală nu pune presiune pe femei. Sînt convinsă că vă amintiți tiparul de frumusețe 90-60-90. Dar, pe de altă parte, a existat și tiparul frumuseții rubensiene, femei cu forme preapline, cu sîni rotunzi și mari și șolduri seducătoare de pe care-ai fi putut să mănînci cremă de zahăr ars. Sau tiramisu, depinde de gusturi.

Ce vreau să spun este că, astăzi, femeile sînt ceea ce sînt și în funcție de educație, dar și de personalitate. Cumva, de genetică, dacă mă pot hazarda să spun așa. De educație, pentru că cine este sau cine devine o femeie depinde enorm de familia, de mediul în care crește și se dezvoltă. Bunica mea cu opt clase milita pentru divorț, pentru că găsea inacceptabil ca o femeie să stea să sufere. Prietenele mele de 35 de ani (unele dintre ele) au divorțat după ani de suferință și umilințe de teama că, nemaifiind căsătorite, nu mai au pentru ce să fie invidiate. O porcărie, știu. Cine este și cine devine o femeie depinde, spuneam, și de personalitate. Da, îți pot spune toate mătușile din neam, la pomeni, la botezuri și la nunți că „a venit vremea să te măriți” și că „trebuie” să faci asta ca să „intri în rîndul lumii”. Că trebuie să porți stiletto și rochii, ca să fii o lady. Vremea însă e pentru fiecare alta. Sîntem diferiți, iar asta e bine.

Femeia acestui secol nu mai este, în țările cu sisteme democratice tradiționale sau în curs de consolidare - căci văd că doar la acestea face referire Cynthia Nixon - forțată să facă nimic. Este o chestiune de alegere și, mai ales, de asumare. Acum vreun an am întrebat-o, strîmbîndu-mă și alintînd-o peste măsură, pe nepoata mea de cinci cine este ea: o fetiță sau un buburuz. Mi-a răspuns cu siguranța și împăcarea pe care doar copiii la vîrste mici o pot avea: „Sînt cine vreau eu să fiu, Ada”.

Sigur că exemplul de mai sus e puțin forțat în context. Dar femeile chiar aleg, acum, cine sînt, cine vor să fie. Presiuni de tot felul au existat întotdeauna, dar este și o alegere personală referitoare la cît de mult permitem acestor presiuni să ne aranjeze viața la milimetru, ca într-un joc de lego.

În weekend nu sar peste desert. Niciodată. Tot în weekend mănînc, uneori, cartofi prăjiți. Și pizza. Și paste. Mor după ele! Nu sînt nici super sexy, nici super puternică. Tocuri port doar de cîteva ori pe an. La fel și rochii. Și totuși nu m-a ars nimeni pe rug. Și nimeni nu mi-a zis be a lady!

Foto: captură YouTube