„Simplul fapt că existăm și ne facem treaba e un gest subversiv” – interviu cu artistul ceramist Evghenia GRITSCU

Se poate spune despre Evghenia Gritscu că e „d'a noastră”: provine dintr-o familie de români bucovineni, ne știe graiul, iar, pe parcursul studiilor de Pictură la UNARTE în București, ne-a învățat și obiceiurile. Pe de altă parte, țara ei de origine există pe o frecvență proprie, greu inteligibilă pentru cei care au trăit, mai mult sau mai puțin bine mersi, în spațiul comunitar european. Ascultîndu-i mărturiile despre Cernăuți, orașul ei natal, mi-am format imaginea unui tîrg agățat într-o buclă temporală. Nu pentru că acolo nu s-ar întîmpla nimic, ci pentru că nu s-ar întîmpla nimic nou, dacă Evghenia și alți artiști ca ea n-ar fi. Într-o țară care se zbate între război și reformă, Cernăuți pare că a fost decupat și apoi rătăcit printre vechituri. O generație vîrstnică nu doar că supraviețuiește, ci și prosperă în instituții publice și culturale, căutînd să reprime demersurile de afirmare ale tinerilor întreprinzători. Dar, la fel cum istoria a demonstrat-o în numeroase alte rînduri și spații, și aici revoluția se face cu și prin artă.

Dialogul real de mai jos cu Evghenia, ceramist pasionat, despre meșteșugul ei, despre prietenii și fronturi comune, despre politică, alchimie și calea ceaiului, face parte din seria Interogatorii din Celulă, un concept de interviuri realizate în galeria neconvențională Celula de Artă din București cu artiștii care au expus acolo, de către editorul Celulei, Cora Manole.

C.M.: Am înțeles că ești poliglotă.

Evghenia Gritscu: Vorbesc patru limbi: ucraineană, rusă, română, engleză, iar poloneza o înțeleg, doar că e mai greu cu vorbitul.

C.M.: Cum ai ajuns să le înveți?

E.G.: Părinții mei sînt români de aici, bucovineni. În copilărie, pînă pe la 7 ani, am vorbit doar în română, în familie. Apoi, fratele și sora mea au început să meargă la școală, unde au învățat în ucraineană. Și așa am început noi, copiii, să comunicăm în ucraineană. Cu tata și acum vorbim în rusă, pentru că el nu a ajuns să stăpînească ucraineana. Româna o vorbeam din ce în ce mai rar. Mulți ani mai tîrziu, am făcut Pictura la UNARTE, în București, și am avut prilejul să mi-o reîmprospătez, cum s-ar spune. Iar rusa tot în copilărie am învățat-o, pentru că era peste tot în anii ’90: în filme, muzică, știri, oriunde. Plus că mama era profesoară la facultate și ne-a învățat să ne placă să citim, iar majoritatea cărților erau în limba rusă. Pe vremuri, dacă vorbeai în ucraineană, erai considerat necioplit. De cîțiva ani încoace însă, lucrurile s-au inversat: în 2015, s-a interzis prin lege folosirea altor limbi în radio și televiziune în proporție mai mare de 30%. S-au creat și fonduri pentru dezvoltarea culturii ucrainene. Au luat avînt muzica ucraineană, cinema-ul ucrainean. Avem și un festival internațional de filme documentare pe subiectul drepturilor umane, DocuDays.

C.M.: Ai terminat Pictura. Cum ai ajuns la ceramică?

E.G.: Din pură întîmplare. Am dat examen la secția Modelaj în lut, dar l-am picat. Apoi m-am dus la un atelier educativ pentru copii, să văd dacă pot să fac un obiect din ceramică și dacă-mi place. Profesorul meu era foarte sceptic la început, însă a văzut că nu mă las și m-a ajutat. Am pornit o platformă de crowdfunding, mi-am procurat cuptorul și m-am apucat de treabă.

C.M.: A fost o decizie pragmatică sau o căsătorie din dragoste? 

E.G.: (Rîde) A fost cu de toate. Din punctul meu de vedere, pictura e un mediu destul de convențional, cu limitări clare. Ceramica îți deschide mai multe drumuri în artă și te învață să fii nebun. Te poți duce în orice film, stil sau curent și îi poți da orice folos consideri tu la momentul respectiv, de la un simplu bol pentru mîncare la unul de artă ready-made sau la o instalație conceptuală. Sînt pictori cunoscuți care experimentează cu material ceramic. Eu n-am întîlnit un ceramist care să se plictisească vreodată de meșteșugul ăsta. Dacă te-a prins o dată, nu-ți mai dă drumul.

C.M.: Uitîndu-mă pe pagina de Facebook a atelierului tău de creație, JeCeramica, mi-au atras atenția frumoasele tale piale. Poate o să îți sune naivă curiozitatea mea, dar care este povestea pialei?

E.G.: Piala provine din Orient și e un vas ceramic fără toartă. E ca un boluleț pe care îl ții în palme, din care și mănînci, și bei, depinde la ce vrei să-l folosești. La origine, se folosea doar pentru băut dar, cu timpul, a ajuns și pe post de farfurie. Prietenul meu nu înțelege care-i faza, de ce nu are toartă. Dar alta-i bucuria cînd îl ții tu în mînă. 

C.M.: Mai puțin cînd conținutul frige, bănuiesc.

E.G.: Nu neapărat. Mama mea, de exemplu, a fost în Tatarstan și povestea că acolo, dacă respecți omul din fața ta, nu-i pui mult ceai în pială. Torni foarte puțin, astfel că se răcește mult mai repede. Și apoi mai pui un pic și iară se răcește și tot așa. Bei sau mănînci puțin cîte puțin, în timpul ăsta mai stai la o poveste, apoi mai torni un pic, pînă te saturi. Noi, în Ucraina, avem mulți tătari în Crimeea și cred că ei ne-au molipsit și pe noi cu gustul pentru ceai.

C.M.: A jucat vreun rol „arta ceaiului” asupra deciziei tale de a te dedica ceramicii?

E.G.: Au fost mai multe influențe. Mai demult, am fost la un simpozion de artă japoneză unde am făcut și ceremonia ceaiului. Acolo am aflat despre cultura wabi-sabi, care m-a prins de minune, pentru că nu are geometrii gîndite la milimetru sau un design perfect. Noi, oamenii, vrem ca totul să fie în linie dreaptă. În schimb, wabi-sabi vine cu o lumină, cu simplitate, cu naturalețe. E cu laturi strîmbe, cu porțiuni ciobite, cu suprafețe și straturi de culoare denivelate. Acolo, lucrurile par foarte dezordonate. Dar ele sînt anume gîndite să lase impresia asta, pentru că așa-i viața, trecătoare și cu neajunsurile ei. Japonezii au și o tehnică veche de sute de ani, kintsugi. Să zicem că ai un lucru de mare preț, de exemplu, un bol rămas de la la străbunicul stră-străbunicului. Îl ții într-un raft, frumos, să nu se atingă nimeni de el și, la un moment dat, cade. Vine un cutremur și buf, s-a spart. Ei nu îl aruncă, ci lipesc cioburile și acoperă spărturile cu un lac special, urushi, îl lasă să se usuce, iar apoi, în încheiere, aplică aur. Asta face ca obiectul să fie și mai valoros: una, că i se adaugă aur la suprafață, dar mai ales pentru că, după ce a fost reparat, parcă spune o poveste mai frumoasă decît atunci cînd era într-o bucată. Mi se pare cinstit să nu renunți la lucruri după ce își pierd forma originală, să le dai o viață nouă, poate mai bogată chiar ca înainte. La fel și cu oamenii. Dacă omul a greșit, nu trebuie să-l alungi. Trebuie să apreciezi că a putut să se întoarcă pe un făgaș și să devină și mai bun. E o filosofie. La japonezi, totul e filosofie. Mă inspiră foarte mult, dar nu mă opresc acolo. Sînt prea multe surse de inspirație ca să te oprești la una singură.

C.M.: Ca de exemplu?

E.G.: Sînt multe. Eu, cumva, m-am oprit la ceramica organică. Nu prea m-a prins ceramica de serie. Mulți prieteni mă ceartă că ceramica mea nu e îndeajuns de comercială. Dar noi trăim într-un secol în care totul se face uniform. Eu n-am chef să fiu uniformă, așa că m-am întors la organic. Primele mele obiecte ceramice au fost turnate cu lapte, care e, poate, cea mai veche tehnică din zona slavică. Pui lapte la temperatură mare și se prăjește pe ceramică, apoi stă acolo lipit și are textura lemnului. E foarte frumos. Are farmec și dacă îi dai cu ceară. Și în zona unde s-a dezvoltat cultura Cucuteni-Tripolie, oamenii făceau vase organice, cu motive inspirate din credințele lor de atunci, cum ar fi spirala, care pentru ei simboliza femeia fertilă. La fel s-a petrecut și în America Centrală și de Sud, la mayași, azteci, zapoteci și alte popoare din zonă. Zapotecii din Mexicul de azi, de exemplu, făceau urne care îi înfățișau pe zeii lor. Sînt lucrate elegant, ca niște statui mici. Pe teritoriile unde se află acum Peru și Bolivia, înainte să vină spaniolii, trăiau niște popoare foarte evoluate artistic, cu o ceramică extrem de sofisticată, decorată, la fel, cu figuri mitologice. Și e de-nțeles că se inspirau din zeitățile lor, pentru că vasele respective erau anume făcute pentru ceremoniile lor religioase sau ca să fie îngropate alături de morții lor. În deșerturile din Mexic și mai sus un pic, spre sud-vestul SUA, a luat naștere cultura Mogollon, care a fost readusă la viață în anii ’70 de ceramica Mata Ortiz, foarte apreciată și scumpă, la ora actuală. E cu geometrii fine, cu imagini din natură, pentru că indigenii aveau acest cult al naturii, iar în unele părți venerau anumite animale, cum ar fi, să zicem, păianjenul sau puma.  

Personal, nu prea sînt cu geometriile, dar nici nu las lucrurile la voia întîmplării. Gîndesc mereu o formă sau un concept anume pentru lucrările mele. De exemplu, le fac să pară foarte vechi sau ca și cum le-aș fi produs după metode vechi. Le dau o patină, cum s-ar spune. Dar, în același timp, modelele și desenele sînt actuale. Îmi place să mă joc cu forme, texturi, culori. Nu știu dacă aș putea să fac o comandă pentru un restaurant, de pildă. De putut, pot, nu-i vorbă, dar mă plictisesc repede.

C.M.: Nu ai tehnologia care să le multiplice?

E.G.: Ba da. Torn modelul în ipsos, negativul, cum s-ar zice, iar apoi, în ceramică, scot cîte exemplare îmi trebuie. Mai fac și serie, ce-i drept. De curînd, m-am apucat să fac colecții mici, de cîte patru-cinci obiecte. Nu seamănă prea mult între ele, dar în același timp sînt serie. Produsele mele de serie sînt ca gemenii: pot părea identice, la început, dar, dacă privești atent, n-ai cum să le confunzi. Și așa cred că ar trebui să fie orice copie: un pic la fel, dar să aibă totuși un „ceva” al ei. Mă străduiesc să schimb mereu cîte ceva de la un exemplar la altul, astfel încît să nu-ți dai seama că sînt toate făcute pe același model. Uneori, fac serii mici de mînă, alteori, le fac la roată. În general, îmi împart munca cu prietenul meu, Anton, și el artist. Unul le produce, celălalt le pictează.

C.M.: Vorbește-mi un pic despre cum a luat naștere proiectul JeCeramica.

E.G.: JeCeramica e un joc de cuvinte: Jeni e porecla mea, iar „je” înseamnă „eu” în franceză. Mi-am stabilit primul atelier într-o cameră din casa părinților mei. Era foarte frumos, cu două geamuri, unul spre răsărit, altul, spre apus. Problema era că ai mei stau în afara orașului, în satul de dinainte de Cernăuți, la vreo 40-50 de minute de mers pe jos. Destul de departe pentru unii oameni care ar fi vrut să vină să-mi vadă produsele. Așa că m-am hotărît să îl mut în oraș. Aveam și alte joburi în paralel, ca să pot pune bani deoparte să închiriez un spațiu. Iar într-o zi minunată, tatăl unui amic m-a sunat să-mi spună că are un spațiu pe care nu-l folosește și că mi l-ar putea închiria. Și așa a început proiectul JeCeramica în Cernăuți. M-am apucat să renovez și să amenajez locația împreună cu prietenul meu. Am terminat cam cînd a început pandemia, iar lucrurile s-au așezat treptat. Noi ne-am propus să mai deschidem un atelier, puțintel mai mare decît cel de acum, strict pentru workshop-uri, să învățăm cît mai mulți oameni să lucreze în lut. Iar spațiul nostru de acum să rămînă mai mult pentru întîlnirile cu prietenii. Și mai avem în plan să deschidem și o galerie, unde noi și prietenii noștri să ne putem expune proiectele fără probleme.

C.M.: E problematic să expui artă în Ucraina?

E.G.: E problematic să expui artă tînără. Nu-i că ducem lipsă de spații. Avem galerii frumoase, doar că sînt conduse de niște tătuci și mămuce care nu-și dau interesul să aducă sînge proaspăt. Ei colaborează doar cu artiști dinaintea erei noastre, care pictează peisaje de țară. De exemplu, eu am un proiect: vreau să fac mulaje după sînii femeilor din Cernăuți. Dar știu sigur că, în Cernăuți, nu o să pot expune niciodată așa ceva. Am prieteni care sînt curatori profesioniști, dar nu sînt lăsați să ocupe posturi în muzee și galerii. Dacă ești artist tînăr și vrei să expui, trebuie să plătești directorul galeriei și să te ocupi singur de promovare, că el e ocupat, n-are timp de mărunțișuri. În orașele mari din Ucraina, proiectele inedite sînt încurajate și primesc finanțare. Dar aici, în Cernăuți, sîntem pe o insulă. Pe vremuri, artiștii mai puteau expune gratis prin galeriile unde îi știau pe curatori, dar acum trebuie să plătești.

C.M.: Și cum supraviețuiți financiar, în condițiile în care nu numai că nu primiți ajutor de la conducerea platformelor de expunere oficiale, dar sînteți și taxați pentru a le putea accesa?

E.G.: Dacă vrei să faci un proiect artistic, trebuie să ți-l pui bine pe hîrtie și apoi să aplici pentru granturi acordate de instituții culturale din sfera publică, ca, de exemplu, House of Europe și UCF (Ukrainian Cultural Foundation – n.r.). Noi mai mult din granturi trăim. Doar că să scrii un astfel de proiect e treabă migăloasă. Trebuie să raportezi fiecare detaliu, oricît de mărunt. Așa se ajunge la situația în care artiștii fac mai multe rapoarte decît lucrări de artă. Și, pentru că nu avem deschidere din partea primăriei și a galeriilor propriu-zise, ne ajutăm între noi, cum putem. De exemplu, prietenele mele Olga și Mașa au o revistă de artă alternativă, Svaya, și au lansat ultimul număr în apartamentul unui prieten din Cernăuți (numărul 6 al revistei Svaya a fost lansat concomitent în Ucraina și România și a coincis cu o expoziție dedicată, în Celula de Artă. Printre participanții la realizarea acestei ediții se numără și Evghenia, precum și artiști români – n.r.). Ni l-a lăsat nouă pe mînă, să ținem acolo evenimente culturale. Îl mai folosim pe post de galerie, dar nu poate să vină multă lume, că trebuie avut grijă la zgomot, să nu-i deranjăm pe vecini. Am o prietenă care a făcut un festival internațional de improvizație jazz într-o singură lună. O lună! E drept, am pus și noi umărul, dar greul ea l-a dus. O lună de zile, ea n-a avut somn. Dar a meritat, pentru că i-a ieșit un festival foarte frumos.

C.M.: Circulă multe anecdote despre egourile și rivalitățile din lumea artei. De aceea, este emoționant să descoperi că, iată, există artiști care trăiesc și creează ca o adevărată comunitate, respectîndu-se și sprijinindu-se reciproc. A dus această solidaritate la formarea unei mișcări artistice în jurul unui nucleu uman, tematic, expresiv bine definit?

E.G.: Mi-e destul de greu să cuantific. Avem cîteva grupări interesante, cum ar fi Dzestra, o gașcă de oameni faini care organizează tot felul de proiecte originale. Printre ele, Dzestra talks, conferințe cu public la care sînt invitați să vorbească diverși artiști din Ucraina, dar și de peste hotare. Dzestra se ocupă și de o tabără muzicală pe malul Prutului, Sounds of Prut, unde muzicieni din zona electro fac mixuri cu sunetele rîului. Fondatorul grupului, Zhan Pobe, a făcut și un traseu cultural prin România, incluzînd zona de muzee și galerii de artă, și a creat o hartă cu artiștii pe care i-ar putea aduce în Cernăuți. Dar e mai greu cu obținerea fondurilor. Și, oricum, orașul, cît o fi el de frumos, e distrus. Nu avem deloc infrastructură. Nici măcar trotuare n-ai pe care să calci, că sînt praf. În Cernăuți, și să mergi cu trotineta e un vis, darămite să faci artă stradală... În România, e diferit. Din ce am văzut în orașe ca București, Brașov, Timișoara, Cluj, sînt foarte multe spații unde poți să expui, să organizezi festivaluri, să faci performance-uri, inclusiv în spațiul public. Îți dai seama, dacă noi, în Cernăuți, nici trotuare nu avem, despre ce spațiu public să mai vorbim?

C.M.: Totuși, e important că, datorită vouă, există alternativă la arta oficială din Cernăuți. Putem vorbi și despre un angajament politic al artiștilor alternativi?

E.G.: În general, nu poți să faci artă în gol. Cînd s-a desfășurat Maidanul, a fost o explozie de lucrări artistice antiguvernamentale, instalații, artă murală, grafitti, concerte. Aia a fost și o revoluție culturală, nu doar una politică. În Cernăuți, există artă activistă, dar mai timid, pentru că noi sîntem un oraș pasiv. Momentan, simplul fapt că existăm și ne facem treaba e un gest subversiv. Nu avem o disidență suficient de pronunțată. Sper ca pe viitor să schimbăm asta. Dar mai sînt inițiative. Chiar eu am creat o piatră de mormînt ca protest la fenomenul pașapoartelor românești, pe care am scris: „Aș putea să fiu neamul tău românesc (1918 - 1939)”. Motivul e că, dacă vrei să obții cetățenia română și nu ai nici o rudă oficială în România, îți „cumperi” neamul, adică plătești în jur de 5.000 – 10.000 de euro pe acte false care arată că te-ai înrudi cu români. Asta pentru că, în Ucraina, nu ai voie să ai dublă cetățenie. Și am pus piatra de mormînt în fața Serviciului de Securitate. M-au chemat să mă ia la întrebări, dar am scăpat ușor.

În orice caz, pe mine, una, Cernăuțiul mă sufocă. De aceea aplic mereu la proiecte, la burse, la rezidențe în afara țării. Tot timpul caut altceva sau altceva mă caută pe mine. Curînd, voi începe o rezidență de artă în Polonia. O sa stau și o să creez liniștită timp de șase luni, fără să-mi bat capul cu facturile sau cu crizele politice și culturale de acasă.

C.M.: Te-ai gîndit vreodată să te stabilești în alt oraș sau în altă țară?

E.G.: Știi care-i treaba? În Cernăuți, cultura se face numai cu artiștii din underground. Problema nu se pune dacă avem sau nu o cultură underground, ci că underground-ul e singura formă legitimă de cultură pe care o avem. Cultura noastră oficială e o măgărie, după cum am mai spus. Vin niște copilițe în costume populare care nu știu să cînte dar, altfel, se leagănă în stînga și-n dreapta și cam asta-i tot. Trist. Iar dacă eu și prietenii mei ne-am muta din Cernăuți, cine ar mai rămîne în oraș să-i educe pe copiii care vin din urmă? Trebuie să fie cineva acolo care să le arate că se poate și altfel, la fel cum ni s-a arătat și nouă, cînd eram mai la începuturi.