Scriitorul Pierce Brown vine în România

În perioada 23-25 aprilie, scriitorul american Pierce Brown, autorul bestsellerului internațional Furia Roșie, vine pentru prima dată, în România, la invitația editorului său român, Editura Paladin, parte a Grupului Editorial ART. Fanii din București îl pot întîlni pe Pierce Brown miercuri, 25 aprilie, ora 14, la Teatrul Apollo 111.

Cărțile lui Pierce Brown au fost traduse în peste 25 de limbi și incluse în topurile de bestselleruri ale celor mai apreciate publicații americane, iar în 2014, Universal Pictures a cumpărat drepturile de ecranizare.

„Una dintre plăcerile cele mai surprinzătoare atunci cînd scrii o carte este să vezi cum volumele tale capătă viață prin ochii cititorilor. Din turneele de promovare, mi-am dat seama cum îmi interpretează cărțile cititorii mei din America. Abia aștept să văd cum percep Furia Roșie cititorii români, care au crescut cu un folclor și o tradiție a povestitului atît de bogate! Am locuit un an de zile în Germania, aveam 19 ani, și România a fost una din țările pe care nu am reușit să le văd – o călătorie cu trenul de 18 ore nu era pentru cei slabi de înger, iar zborul cu avionul nu era pentru buzunarul unui student. Abia aștept să văd România pentru prima dată, sper să repet această experiență cît mai des”, a declarat scriitorul american Pierce Brown înaintea sosirii în România.

Programul autorului american include întîlniri cu cititorii săi atît la București, cît și la Ploiești.

Începînd cu 2016, Editura Paladin, imprint al Grupului Editorial Art, a publicat cu foarte mare succes cele trei volume semnate de carismaticul autor: în 2016 – Furia Roșie și Furia Aurie și, în 2017, Furia Dimineții, în traducerea Iuliei Pomagă. Volumul Iron Gold, ce deschide o nouă trilogie din universul Furia Roșie, este în pregătire la Editura Paladin pentru toamna lui 2018, în traducerea Laurei Ciobanu.

„Pierce Brown a fost cel mai bine-păstrat secret al SF-ului. Realizarea lui constă în crearea unei lumi inconfortabil de familiară, cu imperfecțiuni, temeri și promisiuni.” (Entertainment Weekly)

Programul vizitei lui Pierce Brown în România:

Luni, 23 aprilie, ora 15.00, la Biblioteca British Council (Calea Dorobanților 14)

Pierce Brown se întîlnește cu cititorii pentru a susține o lectură, urmată de o discuție și o sesiune de autografe.

Moderatoare: Andreea Chebac, Bookblog.ro, Final Frontier SF&F

Marți, 24 aprilie, ora 11.30, la Colegiul Național „Nichita Stănescu” din Ploiești (Str. Nalbei 3)

Pierce Brown va fi în mijlocul elevilor de la Ploiești, pentru o lectură publică, sesiune de întrebări și răspunsuri, urmată de o ședință de autografe.

Miercuri, 25 aprilie, ora 10.30, la Colegiul Național „Sf. Sava” din București

(Str. General H.M. Berthelot 23).

Pierce Brown va fi în mijlocul elevilor, pentru o lectură publică, sesiune de întrebări și răspunsuri, urmată de o ședință de autografe.

Miercuri, 25 aprilie, ora 14.00: întîlnire cu fanii din București, la Teatrul Apollo 111 Teatrul (Palatul Universul, str. Ion Brezoianu 23-25).

Moderator: Răzvan Țupa

Invitată: Laura Ciobanu (traducătoarea volumului Iron Gold, Editura Paladin)

***

Citiţi aici un fragment din volumul Furia dimineţii

Familia Julii

O găsesc pe Victra într-o cameră izolată a cărei ușă e păzită de cîțiva Fii. Stă întinsă pe un pat de spital cu picioarele atîrnînd peste margine, urmărind o hologramă pe unul dintre programele de știri ale Societății despre atacul curajos al Legiunii asupra forțelor teroriste care au distrus un dig și au inundat zona inferioară a văii rîului Mystos. Inundațiile au alungat două milioane de fermieri Maronii din căminele lor. Cenușiii le împart ajutoare din camioane militare. Ar putea fi niște Roșii cei care au aruncat digul în aer. Sau ar putea fi Șacalul. În punctul în care ne aflăm, cine mai știe?

Părul alb-auriu al Victrei e prins în coadă. Are toate membrele, chiar și picioarele paralizate, legate cu cătușe de pat. Cei de-aici n-au prea mare încredere în Aurii. Nu se uită spre mine, urmărește imaginile de la CH care acum îl arată pe Roque au Fabii, Poetul din Deimos, ultima țintă preferată a cancanurilor. Prezintă imagini din trecutul lui, un interviu cu mama lui, care e Senatoare, profesorii pe care i-a avut înainte de Institut, imagini cu el de cînd era băiețel, la moșia lor de la țară.

Roque a fost mereu de părere că lumea naturală e mai frumoasă decît orașele, spune mama lui în fața camerei. A admirat dintotdeauna ordinea perfectă a naturii. Felul cum s-a construit natural într-o ierarhie. Cred că de asta a iubit Societatea cu atîta devotament, chiar și...

— Femeii ăsteia i-ar sta mai bine cu o pușcă în gură, mormăie Victra oprindu-i sonorul.

— Cred că i-a rostit numele în ultimele două luni de mai multe ori decît în copilărie, zic eu.

— Politicienii nu lasă niciodată un membru popular al familiei să se irosească. Cum a zis Roque odată despre Augustus la o petrecere? „Oh, cum se năpustesc vulturii spre cei puternici, să mănînce stîrvurile lăsate în urma lor.“

Victra mă privește cu ochi scînteietori, războinici. Nebunia pe care i-am zărit-o mai devreme în privire a pălit, dar nu a dispărut întru totul.

— La fel de bine putea s-o spună despre tine.

— Corect, îi răspund.

— Tu conduci banda asta de teroriști?

— Am avut ocazia s-o conduc. Am dat-o-n bară. Sevro e șeful.

— Sevro, repetă ea lăsîndu-se pe spate. Serios?

— Ți se pare amuzant?

— Nu. Nu știu de ce, dar nu mă mir deloc, de fapt. Întotdeauna a făcut chestii mai rele decît spunea că face. Prima dată cînd l-am văzut, îi tăbăcea curul lui Tactus.

— Cred că îți datorez o explicație, îi spun apropiindu-mă de ea.

— Ei, na. Nu putem sări peste partea asta? mă întreabă. E plictisitor.

— Să sărim?

Victra oftează zgomotos.

— Scuze. Învinuiri. Toate rahaturile de genul ăsta în care se-ncurcă oamenii pentru că se simt nesiguri. Nu-mi datorezi nicio explicație.

— De ce zici asta?

— Cu toții ne supunem unui anumit contract social trăind în Societatea asta a noastră. Ai mei asupresc neamul tău neînsemnat. Trăim de pe urma muncii voastre. Ne prefacem că nu existați. Și voi ripostați. De obicei foarte ineficient. Personal, cred că e dreptul vostru. Nu e bine sau rău. Dar e corect. Eu aș aplauda un șoarece care ar reuși să ucidă un vulture, tu nu? Bravo lui. E absurd și ipocrit ca Auriii să se plîngă acum doar pentru că Roșiii au început în sfîrșit să lupte eficient.

Izbucnește în rîs văzîndu-mi expresia surprinsă.

— Ce e, scumpule? Te-așteptai să țip și să fac spume la gură vorbind despre onoare și trădare ca lezații ăia de Cassius și Roque?

— Cam da, recunosc eu. Aș fi...

— Asta pentru că ești mai sensibil decît mine. Eu sînt o Julii. Sînge rece cît cuprinde.

Își dă ochii peste cap cînd vreau s-o corectez.

— Nu-mi cere să fiu diferită pentru că ai tu nevoie de confirmări, te rog. E sub demnitatea amîndurora.

— N-ai fost niciodată atît de rece pe cît pretinzi că ești, îi spun.

— Exist cu mult dinainte să intri tu în viața mea. Ce știi tu cu adevărat despre mine? Sînt fiica mamei mele.

— Ești mai mult de-atît.

— Dacă zici tu.

Nu e nimic fals în ea. Niciun soi de cochetărie manipulativă. Mustang e toată numai zîmbete de superioritate și replici subtile. Victra e o ghiulea. Se domolise înainte de Serbarea Triumfului. Lăsase garda jos. Acum însă e ca pe vremuri și o simt la fel de înstrăinată ca atunci cînd am întîlnit-o pentru prima dată. Dar cu cît stăm mai mult de vorbă, cu atît îmi dau seama că părul ei e înspicat cu fire albe, nu e doar auriu spălăcit. Are obrajii supți și mîna dreaptă, pe cealaltă parte a patului, îi e încleștată de cearșafuri.

— Știu de ce m-ai mințit, Darrow. Și pot să respect asta. Ce nu pot înțelege este de ce m-ai salvat în Attica. Din milă? A fost o manevră tactică?

— Pentru că ești prietena mea.

— Hai, te rog.

— Mai degrabă aș fi murit încercînd să te scot din celulă decît să te las să putrezești acolo. Trigg a murit încercînd să mă salveze pe mine.

— Trigg?

— Unul dintre Cenușiii care erau în spatele meu cînd am venit în celula ta. Cealaltă e sora lui.

— N-am cerut să fiu salvată, zice Victra cu amărăciune – maniera ei de a se spăla pe mîini de moartea lui Trigg. Antonia credea că noi doi sîntem iubiți, știai? îmi spune ferindu-și privirea de mine. Mi-a arătat înregistrarea cu modificarea ta artizanală. M-a chinuit. Ca și cum se aștepta să fiu dezgustată să văd ceea ce ești. Să văd de unde vii. Să văd cum am fost mințită.

— Și ai fost dezgustată?

Victra pufnește.

— De ce mi-ar fi păsat de ceea ce erai? Mie-mi pasă de ceea ce fac oamenii. Îmi pasă de adevăr. Dacă mi-ai fi spus, n-aș fi făcut nici măcar un singur lucru altfel. Te-aș fi protejat.

O cred. Și cred durerea pe care i-o văd în ochi.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-a fost teamă.

— Pun pariu că lui Mustang i-ai spus.

— Da.

— De ce ei și nu mie? Meritam măcar atît.

— Nu știu.

— Pentru că ești un mincinos. Mi-ai spus atunci pe coridor că nu sînt rea. Dar în adîncul sufletului tău, asta crezi. N-ai avut niciodată încredere în mine.

— Nu, îi spun. N-am avut. Asta e greșeala mea. Și prietenii mei au plătit pentru asta cu viața. Vina... a fost singurul meu tovarăș în cutia aia în care m-a ținut nouă luni.

După expresia din ochii ei, îmi dau seama că n-a știut ce s-a-ntîmplat cu mine în acel timp.

— Dar acum am primit o a doua șansă la viață. Nu vreau s-o irosesc. Vreau să mă revanșez față de tine. Îți datorez o viață. Îți datorez dreptate. Și vreau să ni te alături.

— Să mă alătur vouă? zice ea rîzînd. Să fac parte din Fiii lui Ares?

— Da.

— Chiar vorbești serios, rîde Victra – un alt mecanism de apărare. Nu prea am gînduri sinucigașe, dragule.

— Lumea pe care o cunoșteai tu a dispărut, Victra. Ți-a răpit-o sora ta. Mama ta și prietenii ei au fost anihilați. Casa ta ți-e acum dușman. Și ești o paria pentru propriul tău popor. Asta e problema cu această Societate. Își devorează propriii membri. Ne asmute unul împotriva altuia. Nu ai unde să te duci...

— Ei, chiar că știi să faci o fată să se simtă specială.

— ...vreau să-ți ofer o familie care n-o să te înjunghie pe la spate. Vreau să-ți ofer o viață care are un sens. Știu că ești un om bun, chiar dacă îmi rîzi în nas cînd ți-o spun. Dar eu cred în tine. Și totuși... toate astea nu contează – ce cred eu, ce vreau eu. Contează ceea ce vrei tu.

Victra îmi caută privirea.

— Ce vreau eu?

— Dacă vrei să stai aici, poți s-o faci. Dacă vrei să rămîi în patul ăsta, poți s-o faci. Spune ce vrei și o să primești. Îți datorez asta.

Rămîne o clipă pe gînduri.

— Nu-mi pasă de Revolta voastră. Nu-mi pasă de soția ta moartă. Sau să-mi găsesc o familie ori un sens. Vreau să pot dormi fără să fiu îndopată cu medicamente, Darrow. Vreau să pot să visez din nou. Vreau să uit capul zdrobit al mamei mele și ochii ei goi și degetele ei spasmodice. Vreau să uit rîsul lui Adrius. Și vreau să-i răsplătesc pe Antonia și pe Adrius pentru ospitalitatea lor. Vreau să stau în picioare lîngă ei și lîngă rahatul ăla de Roque și să-i aud cum își imploră sfîrșitul, și să le scot ochii și să le torn aur topit în găvane în timp ce ei urlă și se zvîrcolesc și se pișă pe ei și se roagă să fie iertați pentru că au pus-o cîndva pe Victra au Julii într-o blestemată de cușcă. Vreau răzbunare, zice ea zîmbind cu cruzime.

— Răzbunarea e un sfîrșit găunos.

— Iar eu acum sînt o fată cu un suflet găunos.

Știu că nu e așa. Știu că e mai mult de-atît. Dar la fel de bine știu, mai bine decît oricine, că rănile nu se vindecă într-o zi. Eu însumi de-abia m-am pus pe picioare, și am toată familia alături.

— Dacă asta îți dorești, atunci asta îți datorez. Peste trei zile, Artizanul care m-a transfomat în Auriu va veni aici. O să ne facă ce eram cîndva. O să-ți refacă șira spinării. O să poți merge din nou, dacă asta vrei.

Victra mă privește cu ochii mijiți.

— Și ai încredere în mine, după ce te-a costat atît de mult încrederea?

Iau cheia magnetică pe care mi-au dat-o Fiii și o ating de cătușele ei. Una cîte una, se desprind de pat, elibe­rîndu-i brațele și picioarele.

— Ești mai prostănac decît pari, îmi spune.

— Poate că nu crezi în Revolta noastră. Dar eu l-am văzut pe Tactus schimbîndu-se înainte ca viitorul să-i fie răpit. L-am văzut pe Ragnar dînd uitării legăturile și în­cercînd să obțină ce își dorește cel mai mult pe lume. L-am văzut pe Sevro devenind bărbat. M-am văzut pe mine în­sumi schimbîndu-mă. Cred cu adevărat că noi sîntem cei care alegem ce vrem să fim în această viață. Nu e nimic predestinat. Tu m-ai învățat ce înseamnă loialitatea, mai mult decît Mustang, mai mult decît Roque. Și datorită acestui lucru, cred în tine, Victra. La fel de mult cum am crezut mereu în oricine. Fii parte din familia mea și nu te voi abandona niciodată, spun întinzînd mîna spre ea. N-o să te mint niciodată. Voi fi fratele tău toată viața.

Uimită de emoția din vocea mea, femeia aceasta rece mă privește cu ochii mari. Sistemul de apărare pe care l-a ridicat în jurul ei e uitat acum. Într-o altă viață am fi putut fi un cuplu. Aș fi putut simți pentru ea focul pe care-l simt pentru Mustang, focul pe care l-am simțit pentru Eo. Dar nu în viața asta.

Victra nu se pierde cu firea. Nu cade pradă lacrimilor. Încă mai e stăpînită de furie. Ura puternică, trădarea, frustrarea și sentimentul pierderii încă îi stăpînesc inima rece ca gheața. În clipa asta însă, e liberă de toate. În clipa asta îmi întinde mîna cu gravitate. Iar eu simt licărul speranței.

— Bun venit printre Fiii lui Ares!