Ruşinea
La verguenza (regia: David Planell, 2009) e un film spaniol pe care l-am urmărit cu mai multe perechi de ochi şi de urechi în acelaşi timp, pentru că m-a atins în multe feluri. Ca orice film axat pe subiectul adopţiilor, Ruşinea atacă prejudecăţi şi credinţe familiale adînc înrădăcinate.
În cazul de faţă, un cuplu de tineri spanioli încearcă să facă faţă cu bine procesului de adopţie a unui pre-adolescent de origine peruviană, cu vădite probleme de adaptare în noua sa familie. Istoria lui personală e oricum una problematică, el fiind deja părăsit de două familii care încercaseră să-l adopte în trecut.
Pe măsură ce filmul curge, aflăm, însă, că dificultăţile nu afectează doar copilul, ci şi părinţii adoptivi. Femeia a trebuit să facă faţă unei sarcini pierdute din cauza unui job extrem de stresant, iar barbatul duce cu sine o copilărie traumatizantă, al cărei efect îl resimte şi în prezent. Amîndoi încearcă din răsputeri să nu transfere asupra copilului necazurile şi neîmplinirile lor, dar se pare ca efectul e contrar. Cam ca în multe familii obişnuite.
Situaţia devine şi mai complicată odată cu apariţia menajerei, şi ea de origine peruviană, care are nu doar o influenţă foarte mare asupra copilului, ci şi o relaţie foarte specială cu el. Cumva, băiatul e într-o postură ciudată, în care toată lumea îi vrea binele, dar fiecare îl întîmpină cu propriile-i neputinţe şi remuşcări.
Filmul nu ocoleşte nici neajunsurile sistemelor de protecţie a copilului şi de adopţie. Viitorii părinţi adoptivi trebuie să facă faţă unei examinări împinse la extrem, care face ca cele mai mici detalii ale vieţii lor să devină posibile capcane şi piedici în procesul de adopţie. Interesant e că această situaţie scoate la iveală şi o problemă de discriminare. Dacă şi viitorii părinţi naturali ar fi obligaţi să treacă un astfel de examen, probabil că foarte puţini ar mai primi dreptul de a aduce copii pe lume.
Ca de multe ori în viaţa reală, deşi toate personajele adulte ale filmului se învîrt în jurul copilului, el nu prea participă activ la ce se întîmplă, decît atunci cînd decide să se opună. Pare mai degrabă mutat de colo-colo, după cum adulţii simt că li s-ar potrivi mai bine lor sau lui, văzut prin ochii lor. Toată lumea e animată de bune intenţii, dar chestiunea scopului final e un subiect care merită reflecţie: rostul prim al apariţiei unui copil într-o familie e să-i facă pe părinţi fericiţi şi împliniţi, sau rostul apariţiei lui e ca părinţii să-l facă pe el fericit şi împlinit?
Există în film mai multe răspunsuri la dilema asta, unele asumate cu bucurie, altele cu un inevitabil disconfort. Totuşi, perspectiva generală care se conturează în Ruşinea e că o familie adoptivă poate semăna foarte bine cu o familie naturală, cu toate temerile şi dificultăţile fiecărui membru, dar că, şi aşa, o familie e mult mai benefică pentru un copil decît o instituţie. Măcar aici se negociază relaţii umane autentice şi de durată, nu formalităţi logistice şi organizatorice. Decizia de a adopta un copil e un act de curaj şi responsabilitate care ar trebui înţeles şi încurajat în toată complexitatea lui. “La Verguenza” oferă o mînă de ajutor.
Cosmin Alexandru este membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Erudio.
Filmul spaniol Ruşinea va fi prezentat în cadrul Festivalului Filmului European, luni, 9 mai, ora 18:00, la cinema Studio.
Cea de-a XV-a ediţie a Festivalului se desfăşoară în Bucureşti (5 - 15 mai), Braşov (12 - 15 mai), Iaşi (19 - 22 mai), Timişoara (19 - 22 mai) şi Tîrgu Mureş (26 - 29 mai).
