În aparenţă, filmul lui Wojciech Smarzowski nu este decît un policier, milicier ar fi mai potrivit, cu un set de crime care au avut loc în 1978, la o fermă îndepărtată, şi care sînt reconstituite în compania suspectului de către o echipă de miliţieni însoţită de un procuror şi cîţiva martori deveniţi şi actori de ocazie ai mizanscenei poliţiste. Profilul kafkian al întregii regii criminalistice îşi face tot mai vizibile contururile pe măsură ce ancheta se derulează. Aşa cum remarca avenit Milan Kundera în Arta romanului, o punere în scenă a lumii lui Kafka, ceea ce face din ea mai mult decît o ficţiune, o probabilitate, a constitut-o regimul comunist. Procesul lui Kafka este turnat în tiparul acestei lumi. Ce este kafkian în filmul lui Smarzowski? Să ne amintim în Procesul labirintul de încurcături, de complicităţi, de confuzii birocratice, de inadecvări care transformau demersul judiciar în ceva confuz. Acuzaţia neclarificată, nedocumentată, vina obscură decretată aprioric, judecata diseminată într-o serie de proceduri fără sens şi mai ales un soi de insinuare onctuoasă în spaţiul intimităţii, o complicitate generalizată creează spaţiul unei culpe originare. Contextul istoric este esenţial, ne aflăm în Polonia, în anii ’80, în 1981 fiind instaurată legea marţială de către preşedintele comunist, generalul Jaruzelski, în încercarea de a contracara acţiunile mişcărilor contestatare iniţiate de sindicatul Solidaritatea. Cum se desfăşoară ancheta? Într-o avansată stare de intoxicaţie etilică, procurorul Tomala abia poate vorbi şi nu se poate ţine pe picioare, iar unul dintre miliţieni îl ajută să vomite; una dintre femeile ofiţer purtînd un pulover de casă peste uniformă este amanta locotentului Mróz dar şi soţia unui dintre colegii săi, are o sarcină avansată şi la finele anchetei va da naştere pe duşumea în faţa asistenţei năucite; doi ţărani cu figuri abrutizate care joacă cu o mecanică senilă rolul celor ucişi aduc cu ei cîteva sticle de samagon (votcă făcută în casă) şi castraveţi muraţi, în ordinea gradului, miliţienii stau la coadă să fie serviţi, un castravete, un pahar de votcă; pentru serviciile aduse statului, locotenentul oferă ţigări dintr-o pungă unor martori cu figuri perplexe de macaci care vociferează răguşit la împărţeală; un membru al serviciilor secrete doreşte să se asigure că afacerile din spatele unei fabrici de zahăr, - deturnare de fonduri, contrabandă, dispariţia unor martori incomozi -, afaceri în care sînt amestecaţi politicieni importanţi sînt protejate, cu el se tratează pe bancheta din spate a unei maşini; toţi subordonaţii locotenentului Mróz, inclusiv cel căruia refuză să-i întocmească un raport disciplinar l-au turnat, unii pentru un paşaport, alţii din ranchiună sau comoditate şi foarte probabil fiecare a turnat pe fiecare. Aceasta face parte din tabloul delirant al anchetei.

Zootehnistul Edward Srodon funcţionează pe post de victimă din oficiu, adevărul nu are nici o importanţă aşa cum o afirmă chiar locotenentul Mróz: „Adevărul? Nu există aşa ceva.” Este o frază cheie a filmului care evoluează pe două planuri, unul al reconstituirii şi unul al rememorării de către Srodon a evenimentelor care au condus la masacrul familiei Dziabas. Permanentele racursiuri relevă un tablou sinistru într-o cheie naturalistă a dezumanizării pe care cadrele alb-negru şi bruitismele care le însoţesc îl amplifică expresionist pînă la nevroză şi angoasă. Atrocitatea celui care din gazdă devine ucigaş, ciopîrţindu-şi din confuzie, pe întuneric, propriul fiu sosit inopinat acasă în locul oaspetelui, decapitîndu-şi ulterior soţia şi spînzurîndu-se, constituie o mise en abîme a stării de disoluţie morală avansată a lumii în care miliţieni, politicieni, ţărani, intelectuali dospesc putred. De la un capăt la altul totul nu este decît o minciună, ea constituie principiul de funcţionare al lumii comuniste aşa cum o remarca şi Leszek Kolakowski în Principalele curente ale marxismului, iar expresia sa „superioară” o constituie cinismul autorităţilor, al decidenţilor politici. Nu contează nici măcar dacă Srodon este cu adevărat un contestatar ale regimului, un membru al Solidarităţii, - ceea ce el rememorează infirmă acest lucru -, dacă a participat sau nu la incendierea sediului partidului din Radostz în 1978, dacă a ucis sau nu. În definitiv, filmul aduce în discuţie istoria recentă a declinului regimurilor totalitare şi nu reglarea de conturi între miliţieni şi politicieni, între miliţieni şi miliţieni.

Casa rea nu este propriu-zis un thriller sau un horror deşi nu-i lipsesc ingredientele, ci un film de reflecţie antitotalitară. Ceea ce redă exemplar filmul lui Smarzowski este falimentul sulfuros al unui sistem politic şi stadiul terminal, metastaza unei lumi modelate de ingineria socială comunistă, o apocalipsă pe care regimurile totalitare din estul şi centrul Europei au parcurs-o dureros. Remarcabilă este reconstrucţia cotidianului mizerabilist al anilor ’80, cu idealurile meschine, cu televizorul cu lămpi pulsînd maladiv propaganda imbecilizantă şi bel canto-ul naţional, cu porcul depozitat în portbagaj şi trenurile burduşite cu navetişti iritaţi care aruncă sticlele golite direct pe fereastră, cu şpaga dată naşului », cu violenţa şi prostia acţionînd degeminat, cu învîrtelile, aranjamentele, contrabanda cu mărunţişuri, o lume în care crima îşi pierde dimensiunile terifiante pentru a se replica neîncetat în represiune sistematică.

Cei care au văzut Reconstituirea lui Lucian Pintilie pot recunoaşte un numitor comun pe care filmul regizorului român îl împărtăşeşte cu filmul lui Smarzowski: „absurdul”. Filmul lui Pintilie reflecta o relaxare care venea după atrocităţile din anii ’50 resimţitiţi ca o catastrofă naţională, dar şi violenţa deghizată, inerţia şi eroziunea latentă a resorturilor utopiei care debilitau Molohul comunist în anii ’60. Smarzowski reuşeşte să ofere o perspectivă asupra degradării ultime a societăţilor comuniste în anii ’80 cu spulberarea ultimelor iluzii, unde violenţa programatică, absurdul şi mizerabilismul întreţin o relaţie simbiotică cu ideologia. Reconstituirea sa oferă cheia unei evoluţii previzibile pe care Kolakowski în al treilea volum al cărţii sale menţionate mai sus o numeşte simplu „Prăbuşirea”. Scena de final este elocventă în acest sens, în tabloul turpitudinii generalizate zvîcneşte climaxul rizibil al unui gest neputincios. Unul dintre miliţienii turmentaţi aruncă o sticlă goală către cer, o poţi vedea venind spre cameră, oprindu-se o clipă în faţa ochilor tăi înainte de a cădea. Este gestul provocator, de lehamite disperată adresat unei alte autorităţi, lui Dumnezeu, din partea unei lumi pe care a părăsit-o, care l-a părăsit.

Angelo Mitchievici este prozator, critic de film, istoric literar şi eseist, lector doctor la Facultatea de Litere a Universitaţii „Ovidius” din Constanţa, directorul departamentului "Ideologie si cultura" IICCMER.

Filmul polonez Casa rea va fi prezentat în cadrul Festivalului Filmului European, sîmbătă, 7 mai, ora 20:00, la cinema Studio-Bucureşti, în prezenţa regizorului Wojciech Smarzowski şi a producătorului. 
O a doua proiecţie va avea loc la Timişoara, sîmbătă, 21 mai, ora 18:00, la cinema Studio-Eurimages.

Cea de-a XV-a ediție a Festivalului se desfășoară în București (5 - 15 mai), Brașov (12 - 15 mai), Iași (19 - 22 mai), Timișoara (19 - 22 mai) și Tîrgu-Mureș (26 - 29 mai). Mai multe informaţii - pe site-ul festivalului.