Psalm de post
Am lăsat oasele și sufletul afară.
Fiindcă oasele sînt o pomană prea grasă și
sufletul prinde rădăcini.
Cineva lîngă mine a tăcut – mîna
învelită într-o piele mai albă adunase pămînt.
Atunci cerul s-a făcut negru, apele, roșii.
Bodaproste! Bodaproste!
Poarta a scîrțîit de două ori – trebuia unsă.
Maie s-a întors în casă și m-a trezit:
Hai, mamă,
e tîrziu. Dumnezeu
nu așteaptă. Și chiar dacă
așteaptă, e rușine.
Ultima oară am mîncat împreună o plăcintă –
era senil săracul înger, săracul sfînt.
Mi-a venit să plîng și am mușcat adînc.
Adițu, mamă, îmi zicea, să ai grijă, mamă, de tine.
Și lîna se întorcea împotriva blîndeții.
*
Voi muri de foame în mintea mea. În mintea mea,
stomacul meu – o balenă, apusul
are forma blocurilor-turn.
Fără blocuri-turn, apusul
are forma unor șerpi aduși de burtă
și mintea nervos (și mintea nervos)
se despică, atinge un fel de cer. (un fel de cer)
*
Creierul meu (ca o păturică împrăștiată)
mirosind a motorină.
Iulă mirosind a motorină și Mărășești.
Biscuiții cu mere mirosind a motorină.
Peste noi s-a deschis o lumină
de neînchipuit și atunci toți
copiii au cîntat în cor
(setea era mai mare decît oala de compot
foamea era mai tare decît pîinea):
Nici o groapă nu e
mai adîncă.
Într-o păturică împrăștiată creierul
meu visează dragline și skrepere.
Mă întorc din cînd în cînd spre el
mirosind a motorină,
mă învelește, mă ia somnul
și atunci copiii mănîncă pe săturate
iar eu cînt: Nici o groapă
nu e mai adîncă.
*
Mîncarea de murături,
mîncarea de cartofi,
mîncarea de urzici, de spanac, de dragavei –
tu pune mînuțele aici, uite ce unghii ai.
E rușine, mamă.
Pînă la urmă dumnezeu
iartă tot, tot.
