Joi, 5 martie, începînd cu ora 19, în sala de cinema UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu are loc proiecţia Wanda, un film regizat de Barbara Loden în 1970. Discuția cu publicul va fi moderată de Raluca Durbacă și Iulia Voicu.

În 1970, Barbara Loden, actriță pînă atunci, face prima sa încercare regizorală, rămasă și singura pînă la sfîrșitul vieții ei. Este un punct de cotitură, atît pentru ea, cît și pentru istoria cinematografului feminin american. Pentru că, în afară de Ida Lupino, nimeni nu se mai angajase în rolul de femeie-regizor pentru un lungmetraj important în America[1]. Iar o categorie importantă feminină din SUA acelor ani rămîne aproape ignorată pînă la acest film: „           floaters – acele femei care nu au o direcție în viața lor, care nu au abilitatea de a-și construi drumul de la momentul în care se află la momentul în care vor să ajungă, nu au voință, nu au ambiție”[2] .

Membră a The Actors Studio, Barbara Loden este cea care a interpretat-o pe Ginny, sora personajului lui Warren Beatty în “Splendoare în iarbă”. Legătura cu regizorul Elia Kazan nu este întîmplătoare, căci Barbara Loden îi va fi devenit a doua soție. A copilărit în Sud, ca apoi să se mute la doar 16 ani la New York, unde a devenit dansatoare într-un club de noapte și model pin-up. O declarație a Barbarei Loden face ca acest film-cult, în care ea joacă și rolul principal, să aibă o încărcătură și mai mare: pare reflexia propriei ei ambiții de a-și depăși limitele ce o încorsetează, de a sparge ideile preconcepute despre propria persoană (atît ale ei, cît și ale celor din jur). În 1971, declară: „obișnuiam să fiu și eu așa, nu aveam identitatea mea, doar eram ceea ce oamenii din jur voiam să devin.”[3] Pentru Loden, a fost depășirea ideii că este doar o fată frumușică, o față expresivă, fără prea multe de zis lumii. Acest film road-trip, o încercare foarte personală, este unul anti-glamour și, cu toate că e povestea unei femei care ajută un infractor, e totuși departe de imaginea intrată în istoria pop  a lui Bonnie și Clyde. Nu este în niciun caz o poveste la care femeile obișnuite cu povești și personaje ale Hollywood-ului să aspire și să se simtă comod urmărind-o, ci una care le zguduie, datorită tonului franc, chiar brutal, prin care abordează  imperfecțiunile vieții feminine debranșate de la standarde, alienarea și căutările. Filmul a fost destul de ignorat în SUA la momentul apariției, dar critica de film din Europa și festivalurile de film dedicate cineastelor sau problematicii feminine îi acordă atenție.

Lumea minieră este populată de soții cu copiii plîngînd în brațe, o lume în care Wanda nu se regăsește și pe care atît de senin o abandonează, pentru a se lăsa pradă vieții. Această femeie nu are nimic de pierdut, așa că nu poate fi decît ușurată să divorțeze și să-și lase copiii în grija bărbatului. O simplă intrare într-un bar îi schimbă viața și, așa cum Elise Nakhninian observă[4], îi aduce o relație bolnav de instabilă cu un bărbat certat cu legea, care paradoxal, devine singurul lucru stabil din viața ei. E singura posibilitate pe care această femeie o găsește pentru a se simți utilă, e modul ei de a-și găsi importanța, sensul și identitatea. Comparații ale personajului Wandei cu cel al Jeannei Dielman[5], spre exemplu, atrag atenția asupra raportării acestor personaje feminine la gospodărie și la tot ce înseamnă rolul în îngrijirea casei pe care societatea îl atribuie femeii: pe cînd Jeanne Dielman era obsedată de păstrarea ordinii și curățeniei în casă, Wanda este cea care eșuează și refuză însușirea acestui rol.

Deși este o filmare de gherilă ancorată puternic în stilistica cinéma vérité-ului, operatorul Nicholas T. Proferes (care a lucrat și cu Kazan) construiește adesea cadre pictural, cum ar fi cel în care Wanda merge, iar camera o urmărește de la depărtare: în marea de cărbune, ea este singura pată de culoare, total opusă – albă.  Sunetul pare să fie doar cel înregistrat de cameră, căci uneori dialogurile sînt greu de auzit și înțeles. Oricum, Loden a avut noroc pînă la urmă, căci timp de șase ani de zile a strîns bani pentru film. L-a filmat pe 16 mm, din motive financiare, iar improvizația e un procedeu la care a apelat frecvent, de la momente pe care le-a întîlnit în timpul filmării și care au inspirat-o în construcția narativă, pînă la improvizația actoricească. Andrew Sarris notează, făcînd referire la atitudinea regizorală: “Barbara Loden este, din punct de vedere stilistic, mai mult dură decît suavă, mai degrabă analitică decît rapsodică, aspră și ciudată, iară nu fină și grațioasă.“[6]

Wanda, această femeie care nu e arătată niciodată într-o casă a ei, se definește în mod bolnăvicios agățîndu-se de un bărbat necunoscut, un tîlhar alături de care se simte utilă. Povestea neromantizată și bine înfiptă în realitatea acelui univers american, devine memorabilă, iar Barbara Loden devine  “a one hit wonder”, devine vocea nu numai unei generații de femei, ci chiar a mai multora. Filmul a cîștigat Premiul Criticii la Festivalul de la Veneția în anul apariției și a reînceput să fie proiectat în anii 2000.

[1] http://www.thelmagazine.com/TheMeasure/archives/2010/10/27/wanda-a-landmark-for-woman-filmmakers-and- the-new-american-cinema-at-moma-tonight

[2] http://www.facebook.com/photo.php?v=104944553815&set=vb.10251497506&type=3&theater

[3] Los Angeles Times, 1971, citat în http://www.thelmagazine.com/TheMeasure/archives/2010/10/27/wanda-a-landmark-for-woman-filmmakers-and- the-new-american-cinema-at-moma-tonight

[4] http://www.thelmagazine.com/TheMeasure/archives/2010/10/27/wanda-a-landmark-for-woman-filmmakers-and- the-new-american-cinema-at-moma-tonight

[5] http://sensesofcinema.com/2002/feature-articles/wanda/

[6] The Village Voice Film Guide – 50 Years of Movies From Classics to Cult Hits, editat de Dennis Lim, editura John Wiley&Sons Inc, 2007, pag. 294