Premieră editorială: Macbeth

Dilema veche vă prezintă în premieră un fragment din romanul Macbeth de Jo Nesbø, tradus din norvegiană de Ivona Berceanu, apărut recent în colecţia „Raftul Denisei”, Editura Humanitas. Lansarea volumului va avea loc miercuri, 8 mai, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în prezența autorului Jo Nesbø, „regele noir-ului scandinav“. La eveniment vor vorbi, alături de autor, George Volceanov traducător, specialist în opera lui William Shakespeare și Laura Câlțea, filolog, blogger cultural. Moderatorul serii va fi Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction.

Pornită în 2015 la inițiativa editurii britanice Hogarth și preluată deja în numeroase țări, seria Hogarth Shakespeare, din care face parte și acest roman, propune revizitarea capodoperelor shakespeariene de către scriitori de faimă internațională, care le reimaginează pentru secolul XXI.

În orașul lui Macbeth, soarele nu strălucește aproape niciodată și oamenii zâmbesc prea rar. În mandatul coruptului Kenneth, străzile au devenit tot mai nesigure. Dar acum Duncan, noul șef al poliției, încearcă să reinstituie domnia legii, iar maleficul Hecate, stăpânul invizibil al orașului, trebuie să se protejeze nu doar de concurenții de pe piața drogurilor, ci și de ofițerii de la Narcotice. Va paria pe Macbeth, un tânăr polițist integru și aparent invulnerabil, care nu se așteaptă ca trecutul să-l ajungă din urmă.

„Cititorii nu aveau nevoie de o carte în care scriitorul încearcă din răsputeri să îl imite pe Shakespeare, așa că m-am hotărât să ofer o versiune personală a poveștii. A trebuit să trec dincolo de scriitura minunată a lui Shakespeare ca să ajung la structura intrigii și la motivația personajelor. Cu unele elemente ale piesei te poți juca, dar majoritatea sunt indispensabile, pentru că fără ele povestea pur și simplu nu funcționează. De aceea este Shakespeare un clasic, de aceea fascinează mereu Macbeth.“ – Jo Nesbø

În această serie, mari scriitori contemporani revizitează piesele shakespeariene:

Jeanette Winterson – Poveste de iarnă în O paranteză în timp

Howard Jacobson – Neguțătorul din Veneția în Shylock este numele meu

Anne Tyler – Îmblânzirea scorpiei în Scorpia

Margaret Atwood  – Furtuna în Pui de cotoroanță

Tracy Chevalier – Othello în Băiatul cel nou

Jo Nesbø – Macbeth în Macbeth

Înainte să devină unul dintre cei mai celebri autori de romane polițiste, scriitorul norvegian Jo Nesbø (n. 1960) a jucat fotbal în echipa Molde, în Liga întâi a Norvegiei, a fost membru fondator al trupei Di Derre și analist financiar. Când un editor i-a propus să scrie un volum de memorii despre formație, Nesbø i-a înaintat spre publicare manuscrisul primului său roman din seria care îl are drept protagonist pe detectivul Harry Hole: Flaggermusmannen (Liliacul, 1997). Seria a continuat cu zece romane, printre care: Kakerlakken (Cărăbușii, 1998), Marekors (Steaua diavolului, 2003), Snømannen (Omul de zăpadă, 2007), ecranizat în 2017, Gjenferd (Fantoma trecutului, 2011), Politi (Poliția, 2013), Tørst (Setea, 2017). În paralel, Nesbø publică și alte romane – Hodejegerne (Vânătorii de capete, 2008), ecranizat în 2011, Sønnen (Fiul, 2014), Blod på snø (Sânge pe zăpadă, 2015), Mere blod (Sânge în miez de noapte, 2015) și Macbeth (2018), parte a Proiectului Hogarth Shakespeare, precum și cărți pentru copii. Romanele lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în 40 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase premii in­ter­naționale, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. În 2008, scriitorul a înființat Fundația Harry Hole, pentru combaterea analfabetismului din țările în curs de dezvoltare.

*****

Cina s-a ţinut la restaurantul cazinoului. Duff era aşezat lângă gazda evenimentului, iar Duncan stătea pe partea cealaltă. Macbeth stătea în faţa lor, cu Caithness lângă el. Duff observă că nici Caithness, nici Macbeth nu vorbeau şi nu mâncau prea mult, dar atmosfera tot era plăcută şi masa era atât de lată încât era greu să porţi o conversaţie peste ea. Lady sporovăia şi părea să se simtă foarte bine cu Duncan, în timp ce Duff îl asculta pe Malcolm şi se concentra să nu caşte.

— Caithness arată minunat în seara aceasta, nu-i aşa?

Duff se întoarse către ea. Era Lady. Ea îi zâmbi, cu ochii ei albaştri şi inocenţi ivindu-se de sub părul roşu aprins.

— Da, aproape la fel de minunat ca dumneavoastră, doamnă, îi zise Duff, dar vorbele lui nu aveau acea sclipire care să le fi insuflat viaţă.

— Nu este doar frumoasă, spuse Lady. Bănuiesc că, în calitate de femeie angajată la poliţie, trebuie să fi renunţat la multe ca să ajungă unde este. Cum ar fi ideea de familie, de exemplu. Văd că a renunţat la ideea de a avea o familie. Nu poţi să renunţi şi tu, Duff?

Ochii ei erau cenuşii. Cenuşii, nu albaştri.

— Toate femeile care îşi doresc să avanseze trebuie să sacrifice ceva, bănuiesc, zise Duff, ducându-şi paharul de vin la gură, dar descoperi că era gol din nou. Familia nu este scopul final pentru toată lumea. Nu sunteţi de acord cu mine, doamnă?

Lady ridică din umeri.

— Noi, oamenii, suntem practici. Dacă deciziile pe care le-am luat odată nu mai pot fi schimbate, atunci facem tot ce ne stă în putinţă ca să le apărăm, astfel încât greşelile noastre să nu ne bântuie şi să nu ne chinuiască prea tare. Cred că aceasta este reţeta pentru o viaţă fericită.

— Deci vă este teamă că ați fi nefericită dacă v-aţi vedea deciziile în adevărata lor lumină?

— Dacă o femeie vrea să obţină ceea ce doreşte, trebuie să gândească şi să acţioneze ca un bărbat şi să nu se gândească la familie. Nici la propria familie, nici la familiile altora.

Duff bătu în retragere. El încercă să-i surprindă privirea, dar ea se înclinase în faţă ca să umple paharele invitaţilor din jurul ei. În secunda următoare Duncan bătu uşor în pahar, se ridică în picioare şi îşi drese glasul.

Duff îl urmări pe Macbeth în timpul discursului de mulţumire, în care Duncan aducea omagii atât cinei organizate şi gazdelor, cât şi misiunii la care se angajaseră cu toţii: să transforme oraşul într-un loc în care era posibil să trăieşti. Şi îşi încheie discursul prin a spune că după o săptămână solicitantă au meritat din plin odihna pe care bunul Dumnezeu le-a dat-o şi ar fi înţelept să se folosească de ea pentru că există şanse mari ca inspectorul-şef să nu fie un zeu la fel de îngăduitor în săptămânile care vor urma.

Le-a urat noapte bună, şi-a înghiţit un căscat şi a propus un nou toast în cinstea gazdelor. În timpul aplauzelor, Duff s-a uitat la Macbeth, întrebându-se dacă va răspunde cu o alocuţiune la rândul lui, doar Duncan era inspector-şef. Dar Macbeth pur şi simplu stătea acolo, palid şi ţeapăn ca un buştean, aparent fusese prins cu garda jos în această nouă postură, cu noile cerinţe cărora trebuia să le facă faţă.

Duff trase scaunul pentru Lady.

— Mulţumesc pentru această seară, doamnă!

— Şi eu îţi mulţumesc, Duff. Ai primit cheia de la cameră?

— Hm, cred că voi dormi… altundeva.

— Acasă în Fife?

— Nu, la un verişor. Dar voi fi aici mâine dimineaţă devreme ca să-l preiau pe Duncan. Noi locuim în Fife, care nu e departe de aici.

— Ah, la ce oră?

— La şapte. Duncan şi cu mine amândoi avem copii şi… Ştiţi, este weekend. Pleacă toţi acasă, ştiţi cum e.

— De fapt, nu ştiu, îi răspunse Lady cu un zâmbet. Somn uşor şi transmite-i salutări vărului tău, Duff! 

Unul câte unul, invitaţii au părăsit barul şi mesele de jocuri şi s-au retras în camerele lor sau la casele lor. Macbeth stătea la recepţie, dând noroc cu toată lumea şi repeta mecanic formule de rămas-bun. Cel puţin acolo nu trebuia să facă conversaţie cu cei de la bar.

— Nu arăţi prea bine, îi zise Banquo uşor tărăgănat.

Tocmai ieşise de la toaletă şi îşi lăsă mâna lui grea pe umărul lui Macbeth.

— Du-te la culcare acum, ca nu cumva să le dai boala şi altor oameni.

— Mulţam, Banquo. Dar Lady este la bar şi întreţine atmosfera.

— Dar a trecut mai bine de oră de când şeful s-a dus la culcare, deci ai şi tu voie să te duci. Îmi termin paharul la bar şi apoi Fleance şi cu mine vom pleca şi noi. Şi nu vreau să te mai văd aici la recepţie ca pe un portar. OK?

— OK. Noapte bună, Banquo!

Macbeth se uită după prietenul lui care mergea oarecum clătinându-se înapoi la bar. Verifică ceasul. Douăsprezece fără şapte minute. Se va întâmpla în şapte minute. Aşteptă încă trei. Apoi se ridică, se uită prin uşile duble de la bar, unde Lady stătea şi-i asculta pe Malcolm şi pe Lennox. În momentul acela, de parcă i-ar fi simţit prezenţa, se întoarse şi privirile li se intersectară. Dădu imperceptibil din cap în semn de aprobare. Apoi râse de ceva ce îi spunea Malcolm, dându-le o replică ce îi făcu pe ambii bărbaţi să izbucnească în râs. Era pricepută la asta.

Macbeth urcă scările şi intră în apartamentul lui Lady. Îşi lipi urechea de uşa bodyguardului. Sforăitul din cameră se auzea uniform, repetat. Aproape natural. Se aşeză pe pat. Îşi trecu mâna peste cuvertura fină. Mătasea îi şoptea de sub degetele aspre. Da, Lady era tare. Mai bună decât ar fi putut el să fie vreodată. Şi poate că ei puteau să ducă planul la bun sfârşit, poate că ei doi, Macbeth şi Lady, puteau să facă ceva notabil, să schimbe înfăţişarea oraşului după bunul lor plac, să continue ceea ce începuse Duncan şi să ducă planurile mai departe decât şi-ar fi putut imagina acesta. Ei încă aveau voinţa necesară, încă aveau forţa necesară şi puteau să-i atragă pe oameni de partea lor. Din popor. Pentru popor. Cu poporul.

Degetele lui pipăiră cele două pumnale pe care le aşeză pe pat. Din pricină că puterea corupe şi otrăveşte, erau nevoiţi să facă asta. Dacă inima lui Duncan ar fi fost curată şi idealistă, atunci ar fi putut să discute problema, şi Duncan ar fi văzut atunci că Macbeth era cel mai potrivit om pentru a îndeplini visul său de a scoate oraşul din întuneric. Indiferent ce visuri ar fi avut Duncan, oamenii obişnuiţi ai urbei nu l-ar fi urmat pe vreun necunoscut dintr-o castă superioară de la Capitol, nu-i aşa? Nu, aveau nevoie de unul de-al lor. Duncan ar fi putut să fie navigatorul, dar Macbeth ar fi putut să fie căpitanul, atâta timp cât putea face echipajul să-i asculte comenzile, să ghideze vaporul în direcţia în care doreau amândoi să meargă, spre un port care să ofere siguranţă. Dar chiar dacă el ar fi acceptat acel transfer de putere pentru binele oraşului, Duncan nu ar fi renunţat niciodată la postul lui în favoarea lui Macbeth. Duncan, în ciuda virtuţii sale, nu era o persoană mai potrivită pentru o funcţie cu putere: el îşi punea ambiţiile personale mai presus de orice altceva. Uită-te cum i-a ucis pe cei care puteau să-i lezeze reputaţia sau care îi ameninţau autoritatea. Trupul lui Cawdor era cald încă atunci când au ajuns la el.

Nu aşa a fost? Ba da, aşa a fost. Aşa a fost, aşa a fost. Ora douăsprezece.

Macbeth închise ochii. Trebuia să intre în zonă. Numără descrescător de la zece. Deschise ochii. Înjură, închise ochii iar şi numără încă o dată de la zece la unu. Verifică ora. Înşfăcă pumnalele şi le îndesă în suportul special de pe umăr, care era prevăzut cu buzunare pentru cuţite, câte una pe fiecare parte. Apoi ieşi pe coridor. Trecu de uşa bodyguarzilor şi se opri în faţa uşii lui Duncan. Ciuli urechile. Nimic. Inspiră adânc. Evaluările diverselor scenarii fuseseră făcute dinainte; un singur lucru îi rămânea de făcut: actul în sine. Introduse cheia în încuietoare,

îşi văzu chipul reflectat în mânerul strălucitor de bronz şi apoi puse mâna pe el şi îl răsuci.

Analiză ce putea să facă în lumina de pe coridor, apoi intră şi închise uşa după el.

Îşi ţinu respiraţia pe întuneric şi ascultă respiraţia lui Duncan. Calmă, regulată.

Ca a lui Lorreal, directorul de la orfelinat. Nu, nu lăsa acele gânduri să te năpădească acum!

După respiraţia lui Duncan îşi dădu seama că era în pat şi că dormea. Macbeth se duse la uşa de la baie, aprinse lumina din interior şi lăsă uşa puţin întredeschisă. Era destulă lumină pentru ceea ce intenţiona să facă.

Ce intenţiona să facă?

Stătea în dreptul patului şi se uita în jos la omul adormit care nu bănuia nimic. Atunci îşi îndreptă spatele. Ce ironie a sorţii! Ridică un pumnal. Să omori un om lipsit de apărare, oare există ceva mai uşor decât atât? Decizia fusese luată, acum nu-i mai rămânea decât să o pună în aplicare. Îşi ucisese deja prima victimă nevinovată în drum spre Forres, deja îşi pierduse virginitatea, îşi plătise datoria faţă de Duff atunci pe loc, cu aceeaşi monedă ca şi Duff: cu sânge rece. Văzuse sângele fierbinte al lui Lorreal scurgându-se pe cearşaful alb, sângele care părea negru pe întuneric. Atunci ce anume îl oprea acum? În ce fel diferea această conspiraţie de acea conspiraţie în care el şi Duff modificaseră locul crimei astfel încât dovezile găsite la Forres să se potrivească perfect cu relatarea pe care ei doi conveniseră să o spună? Şi povestea de la orfelinat pe care căzuseră de acord să o spună. Şi câteodată cruzimea este de partea binelui, Macbeth. Îşi înălţă privirea de la lama scânteind în lumina profilată de la baie.

Îşi lăsă pumnalul în jos. Nu avea sânge să o facă.

Dar trebuia să o facă. Trebuia să o facă. Trebuia să-şi facă sânge să o facă. Dar ce putea să facă dacă nu putea să o facă nici măcar în Zonă?

Trebuia să devină celălalt Macbeth, acela pe care îl îngropase atât de adânc, acel cadavru viu care muşcă din carne vie şi care jurase că nu va mai revedeni niciodată.