Premieră editorială: Amintiri din epoca lui Bibi

Dilema veche vă prezintă un fragment din romanul Amintiri din epoca lui Bibi. O post-utopie,  de Andrei Cornea, apărut recent la Editura Humanitas. Miercuri, 15 mai, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, va avea loc lansarea volumului. La eveniment vor participa, alături de autor, publicistul Ioan Stanomir și criticul literar Cosmin Ciotloș. Seara se va încheia cu o sesiune de autografe.

„Pînă la urmă, acesta este destinul cuvîntului: să treacă în faptă. Cît de mare este responsabilitatea autorului cuvîntului pentru faptele viitorimii? Nu știu să spun exact. Și, pentru că nu știu, practic această mică lașitate - ficțiunea, lasînd lucrurile să se dezvolte aproape de la sine. Mai departe, n-am o soluţie." – Andrei Cornea

Andrei Cornea s-a născut în 1952. Licenţă în istoria şi teoria artei la Academia de Arte Frumoase (1976). Licenţă în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti (1980). Doctorat în filologie clasică la Universitatea din Bucureşti (1994). Muzeograf la Muzeul Naţional de Artă (1976–1987). Cercetător la Institutul de Istorie a Artei (1987–1990), iar între 1990 şi 2006 la Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George“. În prezent, profesor la Universitatea din Bucureşti.

***

„Animalele! Auzi de ce le era lor bine – tobe, cîntece, excursii cu colectivul, ciuperci, mîna sub fustă! Și mai îmi cer și părerea, după toate. Cică eu țin minte totul, fiindcă am lucrat în Miniadev! Ca și cînd despre ținut minte era vorba acolo! Mai știe cineva dintre oamenii de azi cum fabricam noi trecutul după cum dicta Partidul? Cum contrafăceam noi toate documentele? Cum naiba se pot uita lucrurile astea, cum se pot șterge toate din minți, precum pata aia de pe perete pe care o acoperi cu o mobilă sau o dai cu o vopsea nouă pe deasupra? Ba chiar mai rău, că, uite, pata aia, uite, n-are poftă să se șteargă cu una-cu două. Doar azi nu-i obligă nimeni să uite și nici nu-i schingiuiesc, cum ne schingiuiau pe noi, dacă-și aduc aminte de ceva stingheritor politic, ca poza aia din ziar cu Aaronson și Rutherford pe care am găsit-o întîmplător și am păstrat-o și de atunci am început să înțeleg… Și totuși n-au trecut decît… cîți ani oare de la evenimente? Trei, zece, douăzeci și cinci?“ Ținea minte perfect (sau așa credea) ce fusese înainte, dar, cînd era vorba despre ce se întîmplase după, anii i se învălmășau în cap și totul plutea într-un fel de negură, care anihila limitele lunilor și anilor. A fost mult, a fost puțin – parcă totul nu fusese decît un pe urmă prelungit luni și ani de zile. Un provizorat, o tranziție (spre ce?), o trecere spre altă viață (care?) care mereu își amîna sosirea; așa că, deși unele detalii îi erau clare, întregul, sensul general al mișcării rămîneau obscure. Pesemne că totul se schimba prea repede, prea continuu; lucrurile vechi piereau pe neașteptate, oamenii se îmbrăcau mereu altfel, arătau altfel (mai ales femeile), casele vechi erau derîmate sau revopsite, străzile căpătau mereu alte nume, sau se croiau noi străzi, se puneau alte afișe și alte semne de circulație; pînă și bordurile trotuarelor le schimbau frenetic. Apăreau mereu trenuri noi, mașini noi, telefoane noi, ziare noi, tîmpenii noi și mai ales oameni noi care pășeau țanțoși, enervanți, nestingheriți de trecut. Iar de felul adevărat de viață de dinainte, din vremea SOCENG-ului[1] și a lui Big Brother, își aminteau tot mai puțini. Lumea citea cu nesaț ziarele, se uita la noile tele-ecrane adică la televizoare, cum se chemau acum, și comenta tot felul de noutăți, scandaluri, crime, filme, dive, sport, jafuri, șomaj, bătăi de stradă, revolte, greve, dar despre ce făcuse sau ce fusese fiecare înainte nimeni ori nu voia să vorbească, ori pretindea cu seninătate că nu ținea minte, ba chiar că lucrurile fuseseră cu totul altfel decît știa el bine că fuseseră. Fiindcă el chiar știa.

De exemplu, numai acum cîteva zile îl întîlnise pe vechiul lui coleg de la Miniadev, Syme, specialistul în Nouvorbă, cu care cîndva, în anul ăla fatidic, 1984, înainte de a o întîlni pe Julia, discutase mai mult la prînz, la cantina ministerului. Bineînțeles, mai tîrziu, după el, îl luaseră și pe Syme acolo… la Miniiub, la anchetă, apoi îi dăduseră drumul, reeducat. După, fusese reabilitat și repede promovat la un institut de lingvistică unde se ocupa cu reîmprospătarea Vechivorbei, disprețuite sub SOCENG. Colaborase și la un volum colectiv în care desființa teoria pe care se bazase Nouvorba – volum pe care nu-l citea nimeni, dar el cîștigase bani frumoși de la, cică, un sponsor privat. Era îmbrăcat bine, ba chiar avea în jurul gîtului un fular verde, lung pînă la ghete, foarte șic și „progresist“, și se spunea că are șanse bune să fie admis anul acesta la Academia de Științe. Acum, îndată ce-l văzu, îl sărutase pe ambii obraji, apoi îi vorbise entuziast despre munca sa nouă de analiză critică a principiilor oricărei Nouvorbe trecute, prezente și viitoare.

„Tocmai tu, Syme dragă, care pe timpuri apreciai atît de mult Nouvorba și care lucrai cu atîta pasiune la Ediția a Unsprezecea a Dicționarului ei să fii pus acum s-o desființezi! Presupun că nu ți-e ușor“, îl înțepase el.

„Eu apreciam Nouvorba? se încruntase Syme. Nu se poate. Nu țin minte. Cînd asta?“

„Ei, înainte, cînd îmi reproșai mie că nu știu să apreciez „frumusețea desființării cuvintelor“ – chiar așa ziceai. Îmi amintesc perfect, în ziua aceea, în aprilie 1984, cu nici un an înainte de evenimente, cînd mîncam amîndoi la cantina aia împuțită de la Miniadev (îi simt și acum duhoarea în nări): îmi spuneai asta cu ochii strălucitori și mai adăugai încîntat că „singurul scop al Nouvorbei este de a limita aria de gîndire. An de an, ziceai, sînt tot mai puține cuvinte în vocabular și aria de gîndire devine tot mai restrînsă“, exact așa te exprimai, dragă Syme. Mi-am notat fraza asta în jurnalul meu, ca să n-o uit, fiindcă exprima cu claritate ceea ce simțeam și eu pe atunci, fie și mai indistinct – căci, de, tu erai specialistul. Și cînd mi-au restituit jurnalul de la fostul Miniiub, după revoluție, am recitit-o de mai multe ori, așa că o țin bine minte. (De altfel o subliniaseră și ei, nu știu de ce.) Păreai absolut încîntat de ce făceați acolo, de suprimarea continuă a cuvintelor, de restrîngerea permanentă a vocabularului împreună cu a „ariei de gîndire“.

„Eu am spus asta, dragă Winston? Nu-mi amintesc. Cînd zici că a fost? În aprilie? Nu, întîlnirea noastră a fost mai devreme, prin martie. Tocmai se anunțase că luaserăm campionatul mondial de cricket a treia oară și eram toți bucuroși. Ții minte finala? Nu? Vezi, și tu uiți unele lucruri… Deci în martie a fost. Mă rog, poate oi fi spus ceva, de formă, în sensul ăla, mimînd seriozitatea, numai ca să nu te las să pălăvrăgești după obiceiul tău, fiindcă ăsta era obiceiul tău, crede-mă, să spui verzi și uscate, riscînd să pățim împreună vreo belea. Chiar mă gîndeam că ești un agent provocator, iartă-mă.“

La protestele lui, Syme își dăduse fularul verde pe spate, apoi reluase:

„Dar oricum, ai înțeles complet anapoda contextul. Nu, în niciun caz n-am fost încîntat. Eu, cu ochii strălucitori? Niciodată. Dimpotrivă, să știi că m-au arestat tocmai fiindcă m-au acuzat că am sabotat sistematic lucrul la Ediția a Cincea – a Cincea, nu a Unsprezecea. Nici vorbă de a Unsprezecea pe atunci, așa să știi! Și într-adevăr, lucram dinadins foarte încet, spre deosebire de Bill, șeful de birou, care ne tot mîna să dăm zor… Ei, închipuie-ți că Bill, zelosul ăsta, a ajuns sus: e acum academician plin, nemernicul! Cred că ne-a turnat pe toți.“

„Și totuși, Syme dragă, țin bine minte: așa vorbeai, plin de entuziasm despre Nouvorbă și despre Ediția a Unsprezecea. Nu pomeneai de niciun Bill zelosul. Îți repet, am notat cuvintele întocmai, chiar în seara aia, în jurnal. Și era în aprilie, nu în martie. Mi-am notat și data în jurnal.“

„Nu, dragul meu, era, cred, a Cincea, cel mult. Mai curînd a Doua. Oricum, sînt sigur că mă confunzi, pesemne chiar cu Bill. Și repet, se întîmpla în martie, cînd am luat noi campionatul, nici vorbă de aprilie. Și oricum, noi făceam numai niște reduceri experimentale limitate ale cuvintelor considerate inutile în limbajul mașinilor de gîndit. Nici vorbă de ceea ce pretinzi tu că făceam! Dar, iartă-mă, sînt grăbit, te las, cu bine!“ Se despărțiseră cu răceală, fără să se poate pune de acord, ca niște soți care, după ce au divorțat, își amintesc fiecare altfel de trecutul comun.

Winston reflectează: „Da, totul se schimbă prea repede: oamenii, credințele, convingerile, sloganurile, străzile, lucrurile, animalele de casă, și mai ales numele tuturor. Schimbi numele, se cheamă că ai schimbat și lucrul respectiv. Urmele vechi, oricît de încăpățînate ar fi, sînt șterse ușor-ușor și detaliile dispar. Nu prin ordin anume, organizat, cum se făcea înainte. Nu, acum le șterge viața, nepăsarea, mai ales distracția.“ „Să cîntăm, să dansăm, peste nori o să zburăm“, cum ne-mpoaie urechile de peste tot hitul ăla la modă. În loc de Big Brother zicem azi Bibi, în locul portretului său avem o pată pe perete, iar peste pată – iată, se pune acum o oglindă. Mîine se va scoate oglinda, se va zugrăvi totul ca lumea să nu mai vadă nimic, apoi barmanul ăsta de acum, care l-a cunoscut totuși pe barmanul de atunci va pleca și nimeni, în afara unui oarecare Winston Smith, n-o să mai știe nici măcar unde atîrna portretul, al cui era, cum arăta, cum îl chema, ce făcuse și nici măcar faptul că existase acolo un portret. Iar el însuși va mai trăi cîțiva ani și gata, odată cu el amintirea se va pierde. Și bineînțeles, se șterge și grozăvia acelor vremuri de demult odată cu toate urmele și numele. Mai ales grozăvia se uită, în schimb se rețin tot felul de prostii, cu ciuperci, cîntece și trompete și mîini pe sub fuste și campionate. Trecutul devine simpatic, distractiv. „Desigur, după toate nenorocirile nu poți să-i condamni pe bieții oameni că vor să mai și uite, dar nici așa…“ Mașinal, îi vine în minte începutul unui marș mobilizator din vremea lui Bibi, ceva cu „Înainte, prin văi și munți, bum-burum-bum…“. Iarăși simte că-l năpădește valul de mînie și scîrbă. Mai ia un gît de gin.

[1] Socialismul Englez.