Pofta de fotolii

Fragment din "Divanul Dilemei vechi" cu istoricul Lucian Boia, despre elitele intelectuale din România în perioada 1930 –1950. Textul integral îl veţi putea citi în numărul care va apărea joi, 22 martie 2012.

Andrei Pleşu: M-am întrebat la un moment dat dacă toate drăcoveniile pe care le-au spus, scris şi practicat intelectualii, sînt explicabile prin natura însăşi a intelectualului în general sau e şi o contribuţie autohtonă? E ceva specific intelectualului român chestia asta sau o putem vedea într-un spaţiu mai larg? Dacă e să ne gîndim că e natura intelectualilor de vină, atunci cauzele ar fi ceva de genul ăsta: întîi, intelectualii au prostul obicei să umble cu absolutul. Chiar în lucruri care sînt prin natura lor fragile, relative, conjuncturale, întotdeauna gesticulaţia lor e absolută: călcătură grea, ton solemn, opţiune radicală. În al doilea rînd, sînt vanitoşi. Au dreptate tot timpul. Intelectualul are dreptate, nu trăieşte niciodată – sau foarte rar – cu senzaţia că ar fi putut să nu aibă dreptate sau, dacă acceptă asta, are atîtea justificări, atîtea explicaţii chiar şi pentru schimbările de la o extremă la alta. Fiindcă are dreptate de fiecare dată. Pe urmă, este şi o stranie tendinţă de apropiere de putere, poate. Noica spunea odată că da, e curios că toţi intelectualii noştri mari n-au scăpat de pofta de fotoliu. De la Maiorescu la Iorga, au vrut şi ceva ministeriabil. Nu-s eu în situaţia să vorbesc despre asta, dar e şi asta o boală autohtonă. E o problemă de caracter? Eu m-aş îndoi, pentru că nu cred că se poate spune că intelectualii au mai puţin caracter decît inginerii sau taximetriştii. Fiecare are firea lui, indiferent de profil. Întrebarea care rămîne e asta: aşa e natura intelectualului în general? Sau e şi ceva autohton aici? Aveţi exemple?

Lucian Boia: Ar putea să fie şi ceva autohton, dar cred că e natura intelectualului în general. Nu cred că românii sînt chiar atît de deosebiţi de ceilalţi, nu cred că există nu ştiu ce fibră românească. Şi aşezarea lor spre extreme în anii ’30 e caracteristică vieţii intelectuale europene. Iar în Franţa acum se mai spun lucrurile astea: a fost un colaboraţionism intelectual de toată frumuseţea în al doilea Război Mondial, o mulţime de intelectuali...