Poem cu Lobonţiu la colţ de stradă
`ce Lobonţiu, într-o zi friguroasă de toamnă,
mă, eu sincer aş fuma ceva.
Pfuai, bă. Ce frig e, dar uite, nici o problemă,
am eu ceva pentru tine, zic
şi scot o pungă jerpelită din buzunarul de la piept.
Ciorile zburau imense deasupra noastră şi călcînd
pe frunzele ca nişte excremente de pe trotuar
treceau studentele cu fundul mare.
Mă, eu chiar aş fuma ceva, zice Lobonţiu din ce în ce
mai nerăbdător.
Ai, mă, şi tu răbdare, că se rezolvă imediat
şi scot cu grijă o bucată de hîrtie, pun uscăciunea
pisată acolo,
o fac sul şi-i dau o limbă, dibace.
Ciorile zburau imense deasupra noastră şi călcînd
pe frunzele ca nişte excremente de pe trotuar
treceau studentele cu fundul mare.
Aoleo, ce bine arată drăcia asta, zice Lobonţiu
şi nu-mi dădeam prea bine seama dacă
vorbeşte despre fundul blondei care tocmai trecuse
sau despre minunăţia pe care o încropiserăm,
sau poate despre limba mea, dracu ştie.
Ia de-aici, îi spun eu surîzînd lui Lobonţiu
şi-i întind treaba maronie.
El o înşfacă, o pune repede între buze şi-i dă foc.
ŞI-I DĂ FOC!
Cum e? Întreb.
Băi, e MĂCEL! eşti un maestru, hai să te pup.
Şi m-a sărutat de cîteva ori.
Asta în timp ce toate ciorile zburau imense.
Băi, Lobonţiu, potoleşte-te, îi zic.
Şi am plecat amîndoi pe cînd înserarea lingea discret
Ferestrele crîşmelor din oraş.
Întîmplări de pe strada Petuniei
