„Oricînd poţi auzi în jur un sunet extraordinar” - interviu
Philip Glass și Kronos Quartet - al cărui leader este violonistul David Harrington - vor susține, în premieră în România, cine-concertul Dracula: Muzica și Filmul, luni, 4 iulie și marți, 5 iulie, la București, Teatrul de Vară Herăstrău. Mai multe detalii la www.liveland.ro.
Interviul de mai jos a apărut în Dilema veche, nr. 220 din 2008.
Părinţii v-au încurajat de mic să faceţi muzică; aveau vreun background muzical?
Am fost norocos că ambii părinţi m-au sprijinit să fac muzică. Eram în clasa a IV-a cînd mi-au închiriat un violoncel şi mi-au plătit un profesor particular. Aş spune că motivul pentru care eu cînt astăzi la vioară este faptul că profesoara mea particulară de atunci făcea minunate prăjituri cu unt de arahide din care mă lăsa să mănînc la sfîrşitul fiecărei lecţii în care învăţam bine. Prăjiturile ei m-au convins să devin un violonist bun! (Rîde)
Bunica din partea mamei era mare iubitoare de muzică şi îi plăceau mult şi florile. Era un grădinar deosebit, avea un simţ rafinat al proporţiilor şi creştea liliac. Colecţiona seminţe de liliac din toată lumea, iar eu i-am moştenit colecţia ei de mostre. Ani mai tîrziu am realizat că ceea făceam eu în muzică era similar cu ce făcea şi ea. Mă duceam deseori să-i văd grădina unde avea liliac de pe toate continentele, mai puţin din Antarctica, fireşte.
Cum v-aţi dat seama că vreţi să fiţi muzician?
În 1961 m-am înscris în Columbia Records Club unde, în schimbul unui penny, primeai cîteva înregistrări. Am ales Budapest Quartet interpretînd Cvartetul pentru corzi op. 1-27 în E bemol major al lui Beethoven. Acel disc mi-a schimbat viaţa, mi s-a părut atît de frumos că am vrut neapărat să ajung să cînt şi eu aşa ceva.
Cîntaţi încă de la începutul anilor `70, mai aveţi entuziasmul de la început?
Kronos Quartet a început să cînte în 1973 şi atunci căutam un gen cît mai potrivit. Încă fac asta. Un muzician spunea că fiecare respiraţie e altfel şi cred că e adevărat. De fapt, fiecare secundă din viaţă e altfel. Asta înseamnă că muzica necesară pentru a ţine viaţa în balans e diferită cu fiecare respiraţie. Pentru mine, muzica nu e prestabilită, e explorare, căutarea a ceva care să te magnetizeze. Cîteodată descoperi un sunet ce nu credeai că există şi, odată ce ţi se întîmplă acest lucru, nu mai poţi trăi fără să aspiri la asemenea momente.
Spuneaţi undeva că sînteţi preocupat să cîntaţi o notă „în cel mai onest şi mai adevărat mod cu putinţă”...
Da, înseamnă să cauţi o abordare în totală sincronie cu evenimentele din jur, să găseşti o cale de a aborda o notă muzicală care să fie în echilibru perfect cu viaţa. Cel mai probabil nu voi reuşi. De cîteva ori însă, vreme de o notă-două, am simţit că mă apropii de un astfel de punct, dar căutarea perpetuă a notei perfecte face parte din însăşi condiţia muzicianului.
Tot într-un interviu spuneaţi: „Tot ce auzi te afectează ca şi cum ai fi un giroscop. Permanent ajustezi.” Ajustezi în vederea a ce?
Fiecare concert îl simţi altfel ca şi cum publicul ar fi el însuşi un instrument. Nu există două concerte la fel. Din cauza sălii, a repertoriului, a publicului... Aşa cum nu te speli de două ori în acelaşi rîu, tot aşa descoperi că, de fiecare dată cînd cînţi aceeaşi notă, ea sună mereu diferit. Cercetaşii americani au un motto: „Fii pregătit!”. La fel şi eu: încerc să fiu pregătit pentru ce aş putea auzi. Numai că deseori sunetul te poate lua prin surprindere, te poate şoca şi pentru aşa ceva nu te poţi pregăti nicicum. Acestea sînt momentele pe care le caut cel mai mult.
Astăzi muzica incorporează influenţe din toate zonele lumii, dar cît de departe poate muzica să ajungă?
Nu cred că e cineva care să poată prevedea şi asta e grozav. Muzica ţine de un flux infinit. Cred că cea mai frumoasă notă posibilă n-a fost scrisă şi nu va fi scrisă niciodată, n-a fost cîntată şi nici nu va fi cîntată vreodată. Sunete, melodii şi ritmuri fantastice există peste tot în lume, dar sînt convins că muzica poate fi mai potentă, mai frumoasă, mai altfel decît ne putem noi imagina. Datorită acestei credinţe mă trezesc în fiecare dimineaţă şi cînt.
Nu se poate ştii cum va fi muzica săptămîna viitoare sau peste zece ani. Muzica pe care o cînta Kronos Quartet în 1973 nu seamănă deloc cu ceea ce cîntăm acum. De aceea îmi imaginez că muzica din anul 2043, cîntată de vreun cvartet de coarde, poate suna ca o altă specie muzicală, ceva ce acum nu sîntem pregătiţi să contemplăm. Iar acest lucru este incredibil de incitant.
Cîntaţi atîtea stiluri muzicale, de la tango la jazz, de la compoziţii clasice la muzică tradiţională; există vreun gen neinteresant, care să nu merite explorat?
Eu nu judec muzica în termeni de gen. Muzica este expresia umană liberă şi sălbatică care-ţi pătrunde în urechi fără nume, care conţine un simţ anume al identităţii compozitorului, al instrumentelor, al culturii din care vine... Prefer să nu etichetez. Creierul meu nu e un magazin de muzică cu rafturi aranjate după categorii, genuri, stiluri.
Arnold Schoenberg a vorbit de progresul muzical, dar eu nu cred că există aşa ceva. Eu cred în varietate. Ar fi grozav ca viitorul să fie mai aproape de perfecţiune, dar poate că cea mai frumoasă notă a fost, totuşi, cîntată acum două mii de ani. Nu m-ar interesa niciodată muzica fără personalitate, fără simţul locului din care provine, cea care nu e în stare să absoarbă sentimente şi să le transmită mai departe. Mă bucur de felul în care muzica irupe în viaţă, ca atunci cînd mergi pe stradă, vezi o crăpătură în asfalt şi ştii că acolo e viaţă: plante, viermi, gunoi... Simt că aşa funcţionează şi muzica: nu ştii niciodată ce anume ai putea auzi. Poate într-un lift, într-o emisiune la televizor, în cîntecul unui copil, într-un film, oriunde şi oricînd poţi auzi un sunet extraordinar.
Aţi colaborat cu muzicieni de facturi diferite, cu Thelonious Monk, Phillip Glass, Tom Waits şi Amon Tobin, chiar cu trupe rock, precum Faith No More şi Nine Inch Nails. Ce aşteptări aveţi de la aceste colaborări?
Există multe medii muzicale şi nenumăraţi muzicieni care creează sunete şi fac posibile experienţe sonore minunate, iar cînd găsesc astfel de oameni vreau să apropii cele două feluri de a gîndi şi de a căuta sunetele. Caut întotdeauna o cale de a aduce în lumea cvartetului Kronos muzicieni şi compozitori diferiţi pentru a vedea ce putem face împreună. Posibilitatea de a împărtăşi experienţe muzicale diferite, de a căuta noi forme de abordare a muncii noastre prin inspiraţia altora, despre asta e vorba.
Cum s-a născut ideea de a face un spectacol pornind de la „Howl”, poemul lui Allen Ginsberg?
Eu am venit cu acea idee. Kronos Quartet tocmai fusese invitat să cînte la Carnegie Hall. Era un moment important, aşa cum ar fi fost probabil pentru oricare alţi muzicieni americani; e ceva mistic legat de acea sală. Concertul nostru fusese stabilit pentru 20 ianuarie 1994, ţin minte bine, şi ne-am gîndit să facem ceva simbolic. Mi s-a părut că a-l aduce pe cel mai bun poet american în viaţă să-şi recite cel mai bun poem este o idee foarte bună.
Pe Allen Ginsberg îl cunoscusem la un concert din New York. În momentul în care l-am întrebat dacă îi place ideea, el nu mai citise în public de foarte mulţi ani. Aşa că prima dată cînd am repetat împreună am făcut-o în San Francisco, în sufrageria unui apartament din North Beach, aproape de locul unde Ginsberg scrisese poemul. Toată familia mea a fost prezentă acolo, a fost un moment extraordinar. Apoi, pe scena din Carnegie Hall, el a recitat ca un saxofonist adevărat, nu prea ştia cum să accentueze unele cuvinte, ce intonaţie să le dea, dar a fost atît de puternic... Pentru mine „Howl” surprinde, ca nici un alt poem, subnuanţa tragică a destinului american.
Aţi colaborat chiar cu Taraful Haiducilor; cît de bine cunoaşteţi muzica tradiţională românească?
Taraful Haiducilor este unul dintre grupurile mele preferate. Acum 15 ani, cineva mi-a dat să ascult un cîntec, „Balada dictatorului”, iar violonistul Nicolae Neacşu m-a impresionat imediat prin felul în care scotea acele sunete incredibile. Mi-am spus că trebuie să colaborez cu ei şi am făcut-o prima dată la Londra, în Southbank Centre. Nicolae Neacşu mi-a arătat atunci cum reuşea să scoată acele sunete minunate, apoi am avut plăcerea deosebită să cînt, de mai multe ori, alături de Taraful Haiducilor. Îmi amintesc bine ultima dată cînd l-am văzut pe Nicolae Neacşu. Eram la Reykjavik, el nu vorbea engleză, eu nu vorbeam română, doar am luat micul dejun împreună şi zîmbeam unul la altul. Era foarte bătrîn şi ştiam că n-o să apuc să-l mai văd niciodată.
Apoi am ascultat mulţi alţi violonişti şi cîntăreţi români, dar nu-mi amintesc toate numele. Muzica tradiţională românească e uimitor de profundă şi sper să am timp să cunosc muzicieni din toate zonele muzicale şi să învăţ cît pot despre viaţa muzicală din România.
Care credeţi că este cea mai mare realizare muzicală a dvs.?
Hmm! Asta este o foarte bună întrebare; nu cred că m-am gîndit vreodată. Simt mereu că următoarea experinţă va fi cea mai mare „realizare”. Acum pregătim o lucrare a compozitorului azer Alim Qasimov şi cred că această nouă experienţă muzicală va fi „un zbor deasupra lunii”... Dar avem în proiect şi o lucrare teatrală complexă a unui muzician chinez, iar acest lucru va duce Kronos Quartet în locuri inimaginabile pînă acum. Voi lucra la acest proiect în tot anul următor, probabil în fiecare zi. Poate că acestea vor fi marile noastre realizări sau poate altele, nu ştiu. Muzica e mereu nouă şi nu e o idee bună pentru un muzician să creadă că a făcut deja mult, pentru că sînt atîtea de făcut. De aceea aştept abia următoarea ocazie de a mă implica într-o nouă situaţie muzicală.
Interviu realizat de Marius Chivu
Foto: Jay Blakesberg
