Obama, un aliat fără strălucire

Contrastul este impresionant. În timp ce media europeană scrutează cu anxietate cele mai mici variaţiuni ale sondajelor alegerilor prezidenţiale americane şi a urmărit minut cu minut fenomenele meteo de deasupra New York-ului, cuvîntul Europa nu a fost pronunţat decît o dată în timpul ultimei dezbateri între Barack Obama şi Mitt Romney. Observatorii europeni au concluzionat că Europa nu mai contează în lume. Este de asemenea semnul că Statele Unite abandonează o viziune globală pentru a se concentra din nou pe ceea ce ei consideră ca fiind interesele lor: economia şi locurile de muncă, relaţiile cu China sau forma protecţiei lor sociale.

Este un fapt de la sine înţeles, Barack Obama simbolizează un punct de cotitură,

. Născut în Hawaii dintr-un tată african, crescînd în Indonezia, Obama conduce o ţară în care partea de populaţie hispanică, neagră şi asiatică este în creştere constantă. Şi chiar şi candidatul republican – ce-i drept, ales al Noii-Anglii, dar în acelaşi timp mormon – nu mai are multe în comun cu această elită WASP (albă, anglo-saxonă şi protestantă) care a dat tonul politicii interne şi internaţionale timp de decenii.

În timpul acestui (prim?) mandat al lui Barack Obama, Europa a trebuit să gestioneze două moşteniri: cel al războaielor din Irak şi Afganistan, şi cel al crizei subprimelor care a izbucnit în 2007. Cu preţul cîtorva viguroase dezbateri interne (care au determinat căderea unui guvern în Olanda) şi tensiunilor în sînul NATO, majoritatea ţărilor europene au început sau şi-au terminat retragerea din Afganistan, fără ca acest lucru să pună sub semnul întrebării relaţia lor cu America sau unitatea UE, cum s-a întîmplat în 2003 cu războiul din Irak.

În schimb, criza subprimelor, care s-a transformat în criză a băncilor, a datoriei publice, a economiilor şi a societăţilor, este o moştenire mult mai grea. În ciuda numeroaselor reuniuni ale G8 şi G20 şi a multor telefoane ale lui Obama către conducătorii europeni, nicio gestionare comună eficientă nu pare să se fi putut pune în practică. Şi, în ciuda influenţei reciproce a sănătăţii dolarului şi a monedei euro, Washington şi zona euro nu au demarat o politică monetară comună, mai ales faţă de yuanul chinezesc.

În rest, Barack Obama, care a gestionat relaţiile transatlantice prin videoconferinţă, a ştiut să fie alături de britanici şi francezi în timpul intervenţiei lor în Libia, furnizînd echipamentele militare care le lipseau şi evitînd astfel o prăbuşire umilitoare. Dar el i-a lăsat pe europeni aproape singuri în negocierile asupra schimbării climatice, şi a contribuit la pierderea unor ani preţioşi pentru planeta noastră.

Pentru Europa, acel “Yes, we can” al candidatului care aduna zeci de mii de persoane pline de speranţă la Berlin în 2008 s-a tradus printr-o perioadă de tranziţie fără strălucire.

Pentru un continent post-istoric, sînt mai bune relaţiile calme decît eşecul lui Bush sau conservatorismul atît de greu de înţeles al lui Mitt Romney.

Eric Maurice  este jurnalist francez, redactor şef al presseurop.eu. După ce a făcut studii de istorie şi jurnalism, a început să lucreze, din anul 2000, la Courrier international, unde a fost responsabil pentru Franţa, a transmis actualitatea nord-americană şi a condus serviciul Europa de Vest.