O Thiasos (Actorii ambulanţi)

Filmul „O Thiasos” („Actorii ambulanţi”, 1975), realizat de Theodoros Angelopoulos, rulează sîmbătă 16 februarie 2013 de la orele 18.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Extended, dedicat filmelor mai lungi de două ore şi jumătate. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Raluca Durbacă şi de Liviu Crăciun. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

În capitolul dedicat cinemaului lui Theodoros Angelopoulos din volumul „Figures Traced in Light: On Cinematic Staging” (2005), criticul și istoricul de film David Bordwell scria: „(...) Întrebuințează fără rușine alegoria și iconografia ad litteram, dramatizînd conflictul politic printr-un dans agitat al bannerelor, sau reprezentînd sfîrșitul unei mișcări politice printr-o barjă care plutește în derivă, înfășurată cu drapele. Nu se gîndește de două ori înainte să utilizeze același actor în roluri diferite sau să sugereze că acțiunea se petrece în mintea unui personaj (a unui cineast, chiar) – de parcă nu ar fi auzit că aceste trucuri s-au demodat odată cu pantofii platformă și inelele care-și schimbă culoarea în funcție de starea de spirit a celor care le poartă. Lucrează la limita jenei. (...) Cu toate acestea, aș face bine să mărturisesc afecțiunea divizată pe care le-o port acestor opere întinse, mărețe, iritante.” (t.m.)  Theo Angelopoulos este, așa cum afirmă și Bordwell în același volum, „ultimul apărător al cinemaului declarațiilor eroice”, și întreaga sa operă cinematografică reflectă întocmai privirea unui Prometeu care urlă, înlănțuit, de pe munte.

Cinemaul lui Angelopoulos este în mare parte politic. Angelopoulos a debutat în lungmetraj într-un climat politic opresiv. Din 1967 până în 1974, Grecia a fost condusă de o juntă militară de dreapta, instalată în urma unei lovituri de stat. La puțin timp după instaurarea acestui regim, au fost constituite tribunale militare ce judecau și condamnau cetățeni suspectați a fi comuniști. În aceste condiții, Angelopoulos, un marxist veritabil, a fost forțat să își caute metode stilistice și narative de a evita cenzura. „Astfel, am căutat un limbaj secret. O înțelegere tacită a istoriei. Timpii morți (temps morts) din plănuirea unei conspirații. Lucrurile nespuse. Discursul eliptic ca principiu estetic. Un film în care tot ceea ce este important se întâmplă în afara cadrului.”

Angelopoulos a perfecționat acest limbaj cinematografic secret în tetralogia sa despre istoria Greciei. „O Thiasos” („Actorii ambulanți”, 1975), face parte din această tetralogie, alături de „Meres tou '36” (t.m. „Zilele lui '36”, 1972), un film ce examinează regimul dictatorial de dreapta al generalului Metaxas (1937-1941); „Oi kynigoi” (t.m. „Vânătorii”, 1977), despre anii dintre războiul civil (1944 – 1949) și mijlocul anilor '60, când un grup de vînători găsesc corpul unui partizan comunist omorît de curînd, deși toți comuniștii fuseseră executați în 1949; și „O Megalexandros” (t.m. „Alexandru cel Mare”, 1980), ce prezintă povestea unui bandit care pune stăpînire pe un sat izolat, în jurul anilor '30.

„O Thiasos” este poate unul dintre cele mai profunde și cele mai intelectualizate dintre filmele lui Angelopoulos. Acțiunea se petrece între anii 1939-1953, într-o perioadă turbulentă din istoria Greciei, marcată de război, foamete și lupte pentru putere între facțiuni politice de dreapta sau de stînga. Filmul urmărește o trupă de actori ambulanți ce călătoresc dintr-un oraș în altul pentru a pune în scenă piesa „Golfo, păstorița”, o melodramă pastorală scrisă în secolul al XIX-lea. Reprezentațiile sînt aproape de fiecare dată întrerupte de evenimente ce perturbă viața de zi cu zi a grecilor și care reverberează și distrug structura socială a trupei de actori ambulanți.

De-a lungul celor 14 ani, trupa devine din ce în ce mai mică, fiind marcată de realitățile istorice, și de trădările și deziluziile membrilor săi. Emoția este însă suprimată. Trăirile sunt declamate în fața camerei, iar narațiunea este dedramatizată prin această scurt-circuitare a efectului emoțional. Totul devine un strigăt de disperare mut, o încercare de critică politică radicală într-o epocă a cenzurii. Lipsa emoției este suplinită prin timpi morți (temps morts), conversația este frîntă, spectatorului dîndu-i-se ocazia să se concentreze pe aceste momente întrerupte din cînd în cînd violent de acțiuni dramatice, care se petrec în afara cadrului. Într-una dintre secvențe, reprezentația actorilor este întreruptă de sunetul sirenelor anti-aeriene, ce anunță un nou bombardament. Camera rămîne fixată, încadrînd scena, pe măsură ce spectatorii și actorii fug din sala de spectacol pe tot parcursul bombardamentului. Într-un alt moment, actorii își rostesc ultimele replici pe o scenă improvizată pe malul mării, în fața unei audiențe formate din cîțiva soldați britanici. Veselia și dansul de după sînt întrerupte de focuri de armă ce vin din afara cadrului. Pe măsură ce actorii și spectatorii de ocazie se răspîndesc în toate direcțiile, camera rămîne imobilă, chiar și după ce singurul soldat care nu a apucat să fugă cade mort pe plajă.

Crezul lui Angelopoulos era că regizorul nu trebuie să fie un dictator. Spectatorului trebuie să i se dea șansa să investigheze liber ce se petrece în cadru, fără să i se impună ce să privească, cum să privească și unde să privească. Influențat de regizorul italian Michelangelo Antonioni și de cineastul maghiar Miklos Jancso, Angelopoulos își mizanscenează narațiunea în planuri secvență în care spațiul capătă identitate în defavoarea individului. Preluînd de la Jancso conceptul de protagonist colectiv (preluat la rîndul lui din cinemaul sovietic al anilor '20), Angelopoulos investighează istoria Greciei prin analiza dinamicii maselor care se mișcă într-un spațiu fad, monoton, dezumanizat. Refuzînd o Grecie turistică, Angelopoulos filmează un peisaj dezolant, marcat de stînci abrupte și o mare agitată de ploaia rece și de ceața ce se așterne la mal.

Firul narativ nu este prezentat cronologic, regizorul sărind între perioade istorice diferite în interiorul aceluiași plan-secvență, într-un du-te vino continuu, în care indivizii își pierd identitatea. În cele 230 de minute ale filmului există aproximativ 80 de astfel de planuri secvență amețitoare, în care acțiunea este încetinită pînă atinge ritmul unei „respirații regulate”, așa cum îl definește Bordwell. De altfel, este cunoscut faptul că Angelopoulos își punea actorii să numere în gînd între pauzele de dialog pentru a ajunge la acest ritm apăsat și încetinit de cortegiu funerar. Cu toate acestea, în ciuda ritmului lent, baletul spațio-temporal al camerei crează o „estetică a spectacolului auster” (D. Bordwell), o reprezentație a opresiunii și disperării, și face din “O Thiasos” un film ce merită savurat pe îndelete.
O Thiasos (Actorii ambulanţi)
Grecia 1975
regie, scenariu Theodoros Angelopoulos
imagine Giorgos Arvanitis
montaj Takis Davlopoulos, Giorgos Triandafyllou
cu Eva Kotamanidou, Aliki Georgouli