O alegere bună
Rezultatul alegerilor italiene a uluit cam pe toată lumea dincolo de Alpi. Dar liderii europeni ar trebui mai degrabă să fie uşuraţi: pentru cîteva zecimi de procentaj în plus, la următorul summit european Angela Merkel & Co s-ar fi aflat nas în nas cu Silvio Berlusconi. Învierea lui Il Cavaliere şi prăbuşirea răsunătoare a lui Mario Monti, candidatul executivului de la Bruxelles şi al Berlinului, alimentează în presa europeană comentarii ironice despre "binecuvîntarea" Angelei, care se transformă în sentinţă de moarte pentru cei care o primesc. Am avea aproape un gînd duios pentru şeful Partidului Democrat (PD), Pier Luigi Bersani, care cu cîteva zile înainte de vot, se bătea cu Monti pentru favorurile cancelăriţei, fără a lua deloc în considerare posibilitatea ca majoritatea italienilor, care în definitiv aveau puterea să decidă, să nu-l vrea nici pe unul nici pe celălalt.
Slavoj Žižek a subliniat recent acest dezgust crescînd faţă de democraţie, pe care unii o consideră acum făţiş ca fiind un pericol pentru stabilitatea economică. Mulţi şi-au imaginat că presiunile şi intimidările vor fi îndeajuns pentru a convinge alegătorii să nu facă figuri şi să voteze cum trebuie, întîmplîndu-se chiar, precum în Grecia, să se vorbească despre a lua de la capăt o alegere, care nu ar fi dat rezultatele scontate. Dar în Italia nu se va revota, cel puţin nu pentru moment. Motivul este simplu: dacă am vota din nou, beneficiarul ar fi probabil Mişcarea 5 Stele (M5S) a lui Beppe Grillo , omul care, şi mai mult decît Berlusconi, îi împiedică pe liderii europeni să doarmă liniştiţi. Pentru a arăta că nu este mai puţin încăpăţînat decît rivala sa în alagerile germane, Angela Merkel, candidatul social-democrat pentru cancelaria germană, Peer Steinbrück, s-a grăbit să-şi exprime sentimentul său de groază declarînd că Italia şi-a ales "doi clovni".
Şi totuşi, după o privire mai atentă, aceste alegeri sînt pline de veşti bune. După cum a remarcat recent directorul La Stampa Mario Calabresi, ele au adus leacul pentru ceea ce era universal considerat drept una dintre cele mari rele ale unei ţări bătrîne şi neputincioase: astăzi Italia are unul dintre Parlamentele cele mai tinere din Europa, cu o proporţie considerabilă de femei şi de chipuri noi, iar mulţi dintre cei care l-au ocupat în ultimii douăzeci de ani sînt acum excluşi din el. Într-un fel sau altul, presiunea enormă a unei reînnoiri înăbuşite din vremuri imemoriale a reuşit în cele din urmă să străpungă o breşă.
Meritul revine în mare parte M5S care, în ciuda personalităţii controversate şi a intonaţiilor adeseori inadmisibile ale intervenţiilor liderului ei, s-a transformat într-o portiţă prin care zeci de tineri au putut avea acces la circuitul închis al politicii instituţionale. Aceşti nou-veniţi merită respect: ei nu sînt roboţi telecomandaţi de Grillo, şi odată intraţi în Parlament vor avea dreptul la secretul votului.
Respingînd angajamentul liderului lor de a nu încheia acorduri cu nimeni, mulţi alegători ai M5S şi-au exprimat deja dorinţa de a sprijini un posibil guvern PD. Dintre toate greşelile făcute de Bersani, faptul că a făcut apel la aceştia mai degrabă decît să accepte oferta unei mari coaliţii cu Berlusconi, cu siguranţă nu este cea mai rea.
Un guvern minoritar condus de PD cu sprijinul M5S ar fi ceva foarte nou şi interesant în Europa coaliţiilor blindate, a guvernabilităţii pe post de valoare absolută, şi a consensului bruxelez. Un laborator în care deciziile nu ar răspunde la imperativul de a afişa în faţa pieţelor o sacrosanctă stabilitate, ci ar decurge dintr-o dialectică permanentă care ar trebui să fie baza democraţiei. Dar este mai ales singurul mijloc de a îmbina cerinţele adeseori contradictorii ale unei societăţi devenite dramatic fragmentată, precum a noastră dar şi mai general precum societăţile europene.
Şi nu va fi uşor. Există în programul M5S unele puncte care vor fi cu siguranţă întîmpinate favorabil de către Europa, precum reducerea costurilor politicii, dar şi altele potenţial explozive precum, de exemplu, referendumul privind moneda unică. Dar după patru ani de criză, conflictul care mocneşte în Uniunea Europeană şi în statele sale membre nu mai poate fi considerat drept o simplă discuţie privată între prieteni.
Aşa cum a scris şi Adriana Cerretelli în
"Angela Merkel a făcut totul pentru a înlătura, din calea ei către alegerile din septembrie, orice pericol de noi răbufniri de instabilitate europeană". Dar eşecul ei este acum evident şi munţii de praf acumulat sub covor sînt pe cale să răstoarne masa. A venit vremea de a deschide o nouă eră de confruntare, care să atace direct problemele şi să le pună public pe masă, în loc de a le lăsa să fie gestionate prin sistemul interguvernamental obişnuit de discuţii de cenaclu, în spatele uşilor închise.
Berlinul şi aliaţii săi nu mai au partide prietene nici în Italia, nici în Spania, unde întregul sistem politic este acum atîrnat de un fir, cu riscul de a rămîne în curînd fără interlocutor. Dialectica austerităţii şi predicţiile contrastante cu privire la viitorul Uniunii Europene vor trebui acum să fie dezbătute în afara cenaclului, în văzul tuturora. Alegerile europene din 2014 pică bine: o campanie electorală la nivel continental, aşa cum a propus recent Andre Wilkens – în care ideile şi poziţiile fiecăruia se vor putea măsura unele cu celelalte şi răfui făţiş: aceasta este poate ultima carte care să împiedice năruirea faţadei consensului european, tîrînd după ea şi întregul edificiu.
Internazionale
