Nu sfătuiesc pe nimeni
Nu sfătuiesc pe nimeni,
Tînăr sau bătrîn,
Să se apuce de scris poezie,
E o ocupaţie periculoasă,
Aproape sinucigaşă,
Îţi pierzi, urmînd calea poeziei,
Instinctele primare,
Respectul celorlalţi,
Şi chiar lumina ochilor,
De atîta trans-scris şi şters,
La calculator.
Devii un obsedat de
Frumuseţea invizibilă.
„De ce să nu te bucuri de poezia vieţii,
În loc să scrii poezii?”
Aşa m-a întrebat tatăl meu,
Descoperindu-mi,
Primele versuri,
Ascunse printre
Cotoarele colorate ale
Cărţilor din bibliotecă.
El nu a scris toată viaţa sa
Decît un singur poem despre un
Cireş solitar, pe care-l privea pe geam,
Din camera lui, transformată-n salon.
Dar de trăit poezia, a trăit-o din plin,
Eu căutam mereu să reţin clipa, peisajul,
Eu mă bucuram pe jumătate...
Acum, la ora severă, cine-a avut dreptate?
Eu zic, poate greşesc, nu el.
Scriem bine, pentru că trăim prost?
O fi vreun dar acesta, sau o slăbiciune?
din volumul Costumul negru, Editura Cartea Românească, 2013.
