Nu pot să ne facă asta!
Prietenul meu, Remus, m-a sunat deunăzi. Era foarte supărat. Foarte, foarte supărat.
– Ai văzut ce spun englezii despre noi?
– Da, Remus, nu-i prea frumos.
– Nu-i prea frumos! Glumeşti?! E absolut jignitor. De neacceptat! De neiertat!!
– Da, nu par să iubească prea mult România.
– Nu au încredere în noi! Ne tratează ca pe nişte copii!! Nu putem să-i lăsăm să scape aşa uşor!!
– Da, ştiu...
– Îşi imaginează că milioane de români n-au altceva mai bun de făcut decît să-şi facă bagajele şi să se mute în ţara lor de rahat, umedă şi mohorîtă, imediat ce proştii ăia din UE vor începe să ne trateze cu respect.
– Da, hmm... ceva de genul ăsta.
– Îşi imaginează că vrem să trăim acolo? Că avem de gînd să ne mutăm acolo cu toţii?!
– Ştiu. Ştiu. E ridicol. România e o ţară în care e minunat să trăieşti!
– Mă rog...
– Şi bineînţeles că nu vrem să plecăm.
– Păi, de fapt, poate...
– Şi, Remus, oricum, viaţa ta e aici.
– Păi, da, într-un fel... Pe de altă parte...
– Ei, fii serios, nu-i nici un dubiu! E imposibil ca cineva să prefere Anglia României.
– Prietene, ca să fiu sincer...
– Ce tot spui? Ai vrea să te muţi acolo?
– Ascultă, nu despre asta-i vorba. Cum îndrăznesc să ne acuze? După ei, noi sîntem întotdeauna problema. Cum îndrăznesc să nu aibă încredere în noi?! N-au pic de respect!!!!
– Remus, nu te-am văzut niciodată aşa indignat. Nu te credeam în stare!
– Cum să ne facă aşa ceva?! Cred că sîntem proşti? Că vom suporta toate astea? Că pot face tot ce vor? Şi apoi, ne acuză pe noi de minciună. Cum îndrăznesc?!!
– Eu n-aş lua-o aşa personal. Orice ţară are nevoie de cineva pe care să dea vina. Cineva pe care să-l arate cu degetul. Ceva de care politicienii să se folosească pentru a cîştiga voturi.
– Ştiu. Dar de ce noi? Mereu noi! Trebuie să recunoşti că nu-i drept.
– E doar politică, Remus. Toată această treabă anti-UE şi restul.
– Probabil că da. Şi totuşi, cum pot fi oamenii din aceste ţări aşa leneşi şi ignoranţi încît să voteze astfel de mincinoşi şi proşti?
– Nu ştiu. Dar ştii, nu doar acolo... am dat să spun.
– Ar trebui să ne arate puţin respect. Nu merităm aşa un tratament.
– Nu, nu meritaţi, dar...
– Şi e insultător din partea lor să-şi imagineze că vom sta cu mîinile în sîn, mă întrerupe Remus.
– M-am săturat pînă peste cap de toate astea. Nimeni nu ne respectă!! Germanii nu se mai satură să se vaite mereu şi mereu de corupţia de la noi. Ce-i interesează pe ei? E la noi, nu la ei. Nu-i treaba lor!
– Păi, eu cred că...
– Iar francezii şi italienii ne acuză din cauza ţiganilor. Se comportă de parcă noi i-am creat. De parcă am făcut-o dinadins.
– Vrei să spui romi...
– Da, da, ţigani, romi, totuna, înţelegi ce vreau să spun.
– Păi cred că e important...
– Apoi vorbesc de parcă noi i-am fi trimis acolo. De parcă ne-am bucura că au plecat. De parcă noi nu vrem să rămînă aici!
– Şi vrei să rămînă aici?
– Nu, bineînţeles! Dar nu-i vina noastră dacă pleacă.
– Mie mi se pare totul un pic mai complicat, zic.
– Şi peste toate astea, vine şi scandalul cărnii de cal. Din nou, noi sîntem vinovaţii! Aşa îşi imaginează. Din nou n-au încredere în noi. Desigur, au crezut că-i vina noastră!
– Cu siguranţă aşa au făcut.
– Nu ştiu de ce se iau întotdeauna de noi. Tipic pentru outsideri. Totul e din vina noastră. Ah, desigur, daţi vina pe România!
– Ştii, s-ar putea să fie...
– Cineva plăteşte toate ţările alea să spună asta. E o conspiraţie, asta e!
– Remus, calmează-te. Nu sînt aşa sigur...
– Bine le-a spus prim-ministrul! A ieşit imediat şi a spus: „Nu-i vina noastră!“
– Da, aşa a făcut.
– Şi totuşi, nu l-au crezut.
– Cred că ce voiau de fapt era să investigheze, Remus. Trebuie să se asigure că înţeleg în totalitate întreg lanţul de firme implicate, de la prima la ultima verigă, astfel încît aşa ceva să nu se mai întîmple.
– Asta şi trebuie să facă! Era şi timpul!
– Dar sînt o grămadă de ţări implicate. Deci trebuie să coopereze cu toţii.
– Sigur că vom coopera. Şi prim-ministrul a cooperat. Le-a spus imediat că ştie că nu sîntem noi. Ar trebui să caute în altă parte şi să-şi vadă de treburile lor.
– În orice caz, ei spun că au nevoie de documente care să dovedească ceea ce susţine prim-ministrul.
– Şi imediat ce le găsim, le vom arăta, şi atunci vor vedea că prim-ministrul a avut dreptate.
– Da. Dar nu sînt sigur că...
– Şi atunci vor trebui să-l creadă. Va avea hîrtii care să dovedească.
– Da, asta s-ar putea să ajute, dar, ştii...
– Dar pentru ei, indiferent ce facem, nu-i niciodată de-ajuns. Nu ne respectă deloc.
– Păi, Remus, ştii, asta s-ar putea să se întîmple pentru că...
– E prim-ministrul nostru, la urma urmei, şeful Guvernului! Şeful ţării! Ne reprezintă la Bruxelles şi în alte excursii în lume! E jignitor să ne trateze aşa.
– Înţeleg, dar...
– Nu e un om oarecare. Ştie cum merge treaba în alte ţări. Are un masterat la o universitate din Italia.
– Păi, de fapt, cred că...
– E un tip deştept. A scris o teză de doctorat briliantă.
– Da, vezi, nici aici nu sînt sigur că...
– Ar trebui să aibă încredere în noi. E lipsit de respect să nu-l creadă. Dacă a spus omul că nu-i de la noi, atunci e clar că nu-i de la noi carnea de cal!! Şi, cît de curînd, o să vezi, vom avea documente care s-o dovedească!!!
– Da, sînt sigur că vor vrea...
– Chiar îşi imaginează fraierii ăia de la Londra că prim-ministrul ar risca reputaţia unei ţări întregi şi a noastră, a tuturor românilor, doar pentru o bucată de hîrtie?
– Remus, serios, nu sînt sigur că...
– Nu, prietene, n-am fost niciodată aşa supărat. Nu pot să cred că există oameni care ne tratează aşa prost.
– Da, mi-e teamă că sînt.
– Dar, cum spuneai şi tu: totul e politică, acolo la ei. Ce păcat că nu se întîmplă aici, unde am putea face ceva. Ce să spun, e tipic. Dar de-aici, desigur, nu putem face nimic.
Peter H. Frank a lucrat în domeniul bancar, a fost reporter economic şi senior editor de ziar în SUA. În prezent, locuieşte în Bucureşti, este consultant, scriitor şi autorul blogului
