Noapte de priveghi în cartierul de Sud
în memoria Antoanetei Tănăsescu
Prin decesul cuiva
- taină al cărei nume vacant îl ştim şi a cărei realitate
nu o putem cuprinde –
rămîne dechisă pînă în zori o casă în cartierul de Sud,
cu lumina trează în ceasurile tîrzii ale somnului,
încercănată de nopţi de suferinţă, deosebită,
încărcată acum de amănuntele realităţii.
Cu pas domol, înarmat cu aşteptare, ajung la căpătîiul mortului,
sunt primit de oameni înveşmîntaţi cu gravitate,
vechi cunoscuţi ai părinţilor mei,
nivelăm destine în încăperea unde a fost pus sicriul,
care dă spre curtea interioară
- curte aflată în puterea şi integritatea morţii -,
şi spunem, fiindcă realitatea e mult mai vastă, lucruri indiferente
şi suntem nepăsători în oglindă,
iar ceaiul, sorbit din aceeaşi tigvă, măsoară
orele deşarte.
Sunt mişcat văzînd cum măruntele deprinderi
se pierd, ca la orice înmormîntare
- raportul obişnuit cu cărţile, cu o cheie, cu un trup
printre alte trupuri...
Ştiu că orice priveghi, oricît de mic, ţine de miracol
şi nu-i de lepădat acest prilej
la căpătîiul unui fapt necunoscut: Mortul,
pentru a însoţi şi a păstra prima lui noapte petrecută în moarte.
(Priveghiul ofileşte feţele
ochii noştri se sting privind spre înalt, ca ochii lui Iisus.)
Dar mortul? Acel ceva greu de crezut?
Realitatea lui e alta decît a florilor care îl acoperă.
Ospitalitatea lui la despărţirea prin moarte
ne va lăsa încă o amintire pentru timp
pentru a ne pătrunde cu timpul de farmecul
amănuntelor vieţii din cartierul de Sud
şi boarea-ntunecată pe fruntea-noastră
şi noaptea ce ne scapă de apăsarea cea mai grea:
prolixitatea realului.
traducere de Andrei Ionescu
din volumul Poezii, Editura Polirom, 2005.
