New Deal
În sfîrşit, am putea spune. Pe 21 iulie, liderii din zona euro au convenit asupra unui plan menit să scoată Grecia din impasul financiar şi de a asigura Uniunii Europene instrumentele necesare pentru a preveni o nouă agravare a crizei. În sfîrşit, deoarece de mai mult de un an se certau privind suma, mecanismele şi participanţii la planul de salvare.
Mulţi experţi şi politicieni cred că dacă aceste garanţii care tocmai au fost acordate privind achiziţionarea de obligaţiuni greceşti şi furnizarea de linii de credit preventive ar fi fost elaborate la începutul crizei, aceasta ar fi fost mai puţin gravă pentru Grecia şi poate ar fi scutit Irlanda şi Portugalia de curatela UE şi FMI. Dar se pot face mai multe observaţii asupra rezultatului acestui summit extraordinar.
Prima este că într-adevăr, acest plan s-a lăsat aşteptat, dar a fost nevoie de a convinge toţi actorii politici, economici şi financiari de necesitatea de a pronunţa ceva ce ar putea semăna cu o imposibilitate de plată parţială a Greciei. O astfel de mişcare nu se putea, evident, decide cu uşurinţă. Cu toate acestea, să ne amintim că acum un an, după anunţarea unui plan de salvare de 110 miliarde pentru Grecia şi înfiinţarea unui fond de ajutor de 750 miliarde de euro, aproape toată lumea credea că euro-ul era salvat. Nu este deci prudent de a declara astăzi că moneda euro a scăpat definitiv de pericol.
A doua observaţie este că, dacă Germania a ajuns patronul Europei, s-a întîmplat mai mult prin capacitatea ei de obstrucţie decît prin calităţile ei de lider. A fost nevoie de intervenţia lui Nicolas Sarkozy pentru a forţa un compromis general şi a impune o soluţie. Pe cînd procesul de extindere al UE diluase oarecum pertinenţa axei franco-germane, este clar că este din nou indispensabilă, dar prin forţa împrejurărilor : nici Marea Britanie şi nici Polonia nu sînt în zona euro, şi deci nu pot participa la aceste discuţii cruciale, iar celelalte două puteri din zona euro, Italia şi Spania, sînt atît de slăbite din punct de vedere economic şi politic încît nu mai pot influenţa deciziile.
În al treilea rînd, aşa cum mulţi îşi doreau, soluţionarea crizei trece printr-o avansare federalistă care ar putea fi primul pas spre o adevărată guvernare economică a Europei. Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy au anunţat deja că vor prezenta propuneri de acest gen la sfîrşitul verii.
Dar a se focaliza asupra răspunsului instituţional ar fi o greşeală. Europa cu siguranţă are nevoie să consolideze arhitectura monedei unice şi echilibrele între ţări, dar are nevoie de asemenea şi mai ales de a redefini un model economic. Deoarece ieşirea din îndatorare poate fi realizată numai prin crearea de bogăţie. Deoarece rigoarea nu poate avea drept contragreutate decît perspective de viitor, în special pentru tineri, care sînt marii sacrificaţi ai perioadei actuale. Şi pentru că europenii, care-şi întorc din ce în ce mai mult spatele politicii, nu se vor mobiliza niciodată în jurul unui proiect exclusiv instituţional.
Un New Deal federalist, de ce nu, dar un New Deal pentru industria tehnologiilor de vîrf, pentru noile energii, pentru cercetare, pentru formare profesională, ar fi şi mai bine.
