Nea Gică şi Tanti Jeni. O lume.

Poate fi gîndirea în categorii şi clase reductivă şi plină de limite înguste, însă trebuie să mă confesez. Cu inima strînsă cît un pachet de chibrituri, recunosc: în timpul liber şi nu numai, sînt unul dintre acei infami care împart oamenii în căprării după propriul capriţ. Că fiecare dintre noi este mai unic decît oricare celălalt, sînt într-o anumită măsură conştient, însă şi Domnul, în marea sa decizie funcţionărească, a împărţit muritorii, pînă la urmă, în vreo două sau trei destinaţii finale (depinde de rit), ce-i drept, cu posibile subdiviziuni şi nuanţări (a se vedea Divina Comedie, a lui Dante sau în general). Aşadar, pentru decizii rapide, fie că vrem sau nu, avem nevoie de cîteva categorii sociale mentale, politically incorrect pînă la cea mai de jos bolgie, prin cele trei guri ale fiarei, apoi înapoi şi sus sus sus, dincolo de Ierusalimul celest. După chipul şi asemănarea.

Dar nu frămîntări metafizice mă chinuie acum, ci una dintre categoriile de oameni care m-au fascinat de mic, categorie căreia de mult timp doresc să-i ofer ofrandă cîteva rînduri, cu speranţa că mini-obsesia mă va mai slăbi.

Fişă clinică. Omul din postul minor (arbitrar, îl/o vom numi Nea Gică / Tanti Jeni).

Posibile funcţii: profesor de liceu care predă Educaţie Fizică, Cultură Civică, Lucru Manual sau orice altă materie care are puţine şanse de a constitui materie de Bacalaureat ori care are o relevanţă considerată mult sub medie în cadrul procesului de învăţămînt; femeie de serviciu într-o instituţie publică; vînzătoare care a prins epoca de aur a acestei îndeletniciri; profesor de Informatică la Litere sau de Limba Engleză la Politehnică; a doua secretară ca importanţă într-un birou; adjunctul etern, cu excepţia clară a caracterelor docile (boss wannabes).

Caracteristici: autoinvestire abuzivă cu drepturi sau îndatoriri şi impresia constantă că salariul primit este meritat datorită oricărui alt motiv în afara prestării serviciilor menţionate de fişa postului; o relaţie cu superiorul care frizează Sindromul Stockholm (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sindromul_Stockholm); reacţii profund condescendente faţă de orice inferior sau client / beneficiar / terţ; solilocvii prelungi legate de importanţa funcţiei sale în cîmpul muncii; sfaturi de viaţă oferite ca semne de punctuaţie; dovezi discursive prin care insinuează că, desigur, se pricepe la multe alte domenii, pe care, la o adică, cu pregătirea necesară, le-ar fi stăpînit ca un maestru; probabilitate ridicată de a folosi sintagme precum „cînd eram eu de vîrsta ta” (chiar şi atunci cînd diferenţa e de doi ani), „ascultă aici la mine”, „tu crezi că-i aşa uşor ce fac eu aici?”; utilizarea frecventă a sintagmelor izvorîte din înţelepciunea populară; părerea constantă că lumea se duce naibii din cauza pierderii valorilor; posibile urme de protocronism şi/sau nostalgii filo-comuniste; randament efectiv mediu sau scăzut; întrebări intruzive sau indecente; caracter bipoloar – fie expediază din două interjecţii, fie povesteşte interminabil; exigenţe faţă  de alţii pe care nu le-ar putea împlini.

Ştiu, orice atlas de mitocănie urbană ar trebui să aibă în loc de pagină de gardă o oglindă, poate aşa ne mai punem, fiecare în parte şi de unul singur, la locul nostru. Dar totuşi, cu riscul bîrnei oculare, pe Nea Gică şi Tanti Jeni, într-o logică a lui Dante, în care brîu al Infernului i-aţi trimite?

Bogdan Odăgescu este student al Facultăţii de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, redactor-şef al revistei Echinox şi proprietar de poduri.