Mult zgomot pentru nimic. Invitație la (un altfel de) teatru
Nimic nu pare imposibil pentru Andrei Șerban, artist dotat cu o autentică vocație pedagogică, ceea ce îi conferă o dublă perspectivă asupra actului scenic: una a privirii din interior, determinată de experiență unui profesionist aplicat, fin cunoscător nu doar al mijloacelor de expresie, ci și al convențiilor cărora le încearcă limitele, cealaltă – privitor la timpul și localizarea reprezentației – dinamitînd locurile comune ale gustului și așteptărilor. Cînd cele două planuri se suprapun cum s-a întîmplat în multe dintre spectacolele montate în țară (neocolite de polemici, ceea ce nu-i rău, dar și amenințări cu „execuția în piață publică”, ceea ce nu e frumos), de la Trilogia antică, Cehov, Sarah Kane, nemaivorbind de spectacolele de operă de la București și Iași – sîntem în față capodoperei intrate déjà, la noi și nu numai, în istoria bătrînei arte. Imun parcă la sintagma „genial”, care l-ar face pe un altul să se legene alene într-un hamac unde să-și savureze cu paiul licoarea fermecată, regizorul nostru își pregătește instrumentele pentru viitoarele confruntări cu publicul.
Indiferent față de strălucirea ambalajului, fie și a culturii de massă devenită după ’89 un fel de achiziție providențială a înfrățirii dintre Est și Vest, va prelua din arsenalul realității actuale tot ceea ce, configurînd-o, îi maschează facticitatea. Translarea are loc fără avertisment, subit, lumile disparate se întrepătrund. Sîntem la teatru (cu metamorfoză teatrului în teatru, prin mijloacele deloc facile ale cinematografului despre care vom mai vorbi) nu pentru o evadare limitată în timp – însăși îndrăgitul în fostă dominație sovietică, teatru .doc., de orientare stîngistă, riscă să-și consume, prin repetiție, bateriile), cît pentru eternul, tainicul eveniment – catharsis-ul. Cu Purificare, necatalogabila piesă scrisă de Sarah Kane, ale cărei montări fac concurență exegezelor shakespeariene, dramaturg socotit drept paradigmă pentru teatrul .doc., „nouă avangardă”, Andrei Șerban a realizat o performanță „controversată”, dar dintr-o proastă percepție, pe scenă Teatrului Național din Cluj, care-i poartă sigiliul. Și iată că, după sfada specialiștilor, spectacolul clujean avea să fie invitat la București, cu prețul biletelor substanţial ridicat, motivîndu-se cheltuieli legate de turneu și, culmea, calitatea spectacolului devenit deodată vandabil. Să nu uităm în acest context că a fost cel dintîi care a pus în scenă romanul documentar Spovedanie la Tanacu, după scriptura Tatianei Niculescu Bran, investigînd cazul morții suspecte a unei călugărițe dintr-o comunitate religioasă, subiect care i-a prilejuit apoi regizorului de film Cristian Mungiu ecranizarea scrierii sub titlul După dealuri, încununat cu premiul pentru cea mai bună adaptare la Festivalul de la Cannes.
Ceva din toate aceste experiențe împărtășește tinerilor actori în cadrul Academiei itinerante care-i poartă numele, mulți dintre ei cu o personalitate déjà pregnant conturată, captivați însă de această insolită aventură căruia i se dăruiesc trup și suflet, fără să ia în seamă rigorile și disciplina strictă care li se impune în cadrul unor ateliere ce amintesc de confreriile din alte vremi. Pentru că există ceva care nu se predă în școală și meșteșugul se dobîndește prin relația personală dintre maestru și ucenic. Și dacă e să zăbovim puțin asupra pericolelor invocate de detractori – adică cei care pun prezumția în față judecății de valoare –, în raport cu cele de mai sus, relativ la puritatea nu știu cărei forme de expresie sau că un personaj se îndepărtează de intențiile autorului ca și cum ar fi țintuit în cuie, iar spectacolul s-ar cădea să fie o ilustrare a nu știu căror comandamente exterioare e, după observația pertinență a unui comentator, ca și cum conștiință publică s-ar forma și azi la teatru și nu, cum se întîmplă de multișor, la televizor. (Dar teatrul poate și trebuie să fie un vector al conștiinței publice – iată și provocarea care face diferență.) Conservatorii de orice nuanță se întîlnesc în aceeași harababură.
În sfîrșit, Mult gomot pentru nimic. Însă, ciudat lucru, premiera a fost lansată în aceeași zi la un teatru bulevardier, ca și la Teatrul de Comedie, ambele subordonate Primăriei Capitalei, desigur, o confuzie care te poate descumpăni. Cum nu poți fi în două locuri în același timp, am ales, pentru că e vorba de o comedie, Comedia. Nu din cauza că aș avea vreun parti pris pentru celălalt gen, la fel de respectabil cînd e bine făcut – deși bulevardul își impune adesea cerințele asupra productelor sale –, ci deoarece aveam o alternativă și m-am decis. Menționez aceasta fiindcă Sala „Radu Beligan”, de obicei arhiplină, avea acum rînduri. Ceea ce nu s-a întîmplat la reprezentațiile la care am fost apoi. Fiecare dintre ele aducînd ceva nou prin distribuțiile alternative, reconstituind la nuanţă sistemul de semne. Iar verbul shakespearian se aude în toată splendoarea-i.
Re-prezentarea „adaptării (nepermis de libere)” a comediei, cum au denumit-o însăși autorii ei, Andrei Şerban şi Dana Dima, e, prin rigoarea şi strălucita punere în scenă, un pariu cîștigat. Căci, la urmelor, exceptînd lipsa de sens sau cecitatea vreunei categorii de public, ce e „nepermis”» teatru? Fiecare generație de creatori s-a revoltat împotriva cutumei, iar dacă teatrul modern ne vorbește şi astăzi, chiar prin spectacole intrate deja într-o memorie indispensabilă, prin reușite ori reușite înregistrate, e fiindcă libertatea, just direcţionată, nu fost nicicînd de prisos.
Ca întotdeauna, Andrei Șerban își asumă aici un risc angajat, într-atît de insolit și deopotrivă atașant însă, încît face că spectacolul Mult zgomot pentru nimic să se încarce cu o redutabilă energie. Ceea ce ne oferă reprezentațiile noii sale premiere de la Teatrul de Comedie, cu o trupă antrenată după metoda sa inconfundabilă și mijloace de expresie dintre cele mai felurite (la care se adaugă atît de familiarele tehnologii multimedia care ne invadează de pretutindeni viață, dansul, proiecțiile video și orchestră de lumini, lavaliere, costume moderne și toalete de epocă, dramă clasică și, mai cu seamă, film, nu în ultimul rînd, întreaga clădire din Centrul Vechi, cu toate anexele sale, devenită spațiu de joc), nu e doar o demonstrație de virtuozitate, ci mai cu seamă o radiografie a spiritului spectatorului contemporan. Confruntat cu o lume nebună, nebună indiferent de timpul sau locul în care se manifestă ea, dar o oglindă infinit mai fidelă decît ceea ce ne rezervă platul cotidian. Din cînd în cînd, acesta își ițește prezența că spre a ne avertiza că tot la el ne întoarcem și la realitatea social-politică din care ne iluzionăm poate că am evadat, Ceea ce nu-l împiedică pe regizorul Andrei Șerban să-i dea cu tifla cocoţîndu-l în prim-plan din primele momente, precum Sir John Falstaff din memorabilului spectacol al lui Tocilescu de la Piatra Neamț Nevestele vesele din Windsor, fără vreo circumstanță atenuantă acum, mai degrabă în genul banalizatelor transmisiuni TV la capătul campaniilor electorale cu învingătorul desemnat. (Încornorați în ambele ipostaze, deși ce diferență între hipostază melancolică a unuia față de tratarea aici, fără menajamente, a celuilalt, cînd zgomotul se suprapune limbajului). Scena triumfului politic al lui Don Pedro se derulează încă dintru început pe ecranul mare cu colțuri rotunjite precum un televizor vechi amplasat în fundalul scenei unde va fi proiectat în secvențe paralele subtextul tramei, „oglinda” magică reflectînd ca o lupă peripețiile personajelor configurate și în dialog cu publicul. Relația teatru-film e dintru început o constanță plină de miez grație și excelenței creații a autorului decorului minimalist, redus la cîteva scaune albe, pentru a lasă neafectat podiumul scenei – și montajului video, mai ales, ce marchează decisiv economia spectacolului –, scenograful Andu Dumitrescu. Dedublarea personajelor aflate în plin carnaval își găsește echivalentul în jocul de măști și ambivalentă protagoniștilor, iureșul situațiilor prinse în direct de cei șapte cameramani a căror contribuție se cuvine a fi evidențiate, Dintr-odată, distanță dintre scenă și sală se anulează, sîntem prinși într-un joc multifațetat în care ne recunoaștem, ne distanțam și în cele din urmă ne contopim – adesea paradoxal prin ceea ce în civilizația actuală și-a impus normă –, înstrăinîndu-ne de noi înșine, printr-o tăcere complice. Cînd Benedick (un Emilian Oprea expresiv, remarcabil prin entuziasm, acuratețea și finețea detaliului, alături de Conrad Mericoffer, cu o relevabila stăpînire a meșteșugului) și Beatrice (Sabrina Iaschievici, pe de o parte, jucînd cu pasiune, accent dramatic și haz dezlănțuit, Ioana Florea, pe de altă, aducînd din experiență ei în cinematografie, odată cu bucuria improvizației precizia accentului infinitezimal) își trimit mesaje astuțioase prin sms sau pe laptop, va fi părînd pentru un spectator neavizat mai degrabă un joc al convențiilor similar cîndva celebrei teze antisistem, cu conotațiile de rigoare, Shakespeare contemporanul nostru. Dar modă a trecut, că toate modele, și artificiile subsumate unei formule de acest gen dictate de conjunctură, promițînd marea revelație, se va fi considerînd împlinită. Nimic mai fals, așa cum tînărul Emil Cioran, obsedat de operă bardului elisabetan, obișnuia să-și întrebe vreun intorlocutor neavenit: Dumeavoastra sînteți Shakespeare?
Andrei Șerban rămîne și aici, un regizor interpret desăvîrșit, căutînd în continuare, fără tihnă, repere spre calea regală. În noua sa reprezentație, cu un Shakespeare adus la zi, dar păstrînd-i neafectată esența, precum în toate, folosește o distribuție dublă, pentru că este un perfecționist. Și fiindcă vrea să ofere actorilor posibilitatea de a se afirmă. Expusă succint, tramă piesei vizează cîștigarea bătăliei de către Don Pedro și ai lui în defavoarea lui Leonato, guvernatorul Messinei care, ipocrit-negustorește cum de altfel și declarațiile lui se grăbește să-și răscumpere „vina” la schimb, relația amoroasă cu năbădăi dintre Beatrice și Benedick, căsătoria zădărnicită de bastardul Don John și clica sa a fiicei guvernatorului Messinei, Hero cu fiul lui Don Pedro, Claudio, malversațiuni ce vor fi demontate într-un final al convivialității și iertării păcatelor. Comicul de situație și de limbaj sînt revelatorii. Cum, pe de altă parte, sondarea rafinată a caracterelor dramatice, întruchipate ca oameni vii, nu niște manechine, tocmai pentru că minciună și ipocrizia fac parte din această lume unde mai subzista, totuși, dragostea și bunătatea. De aceea nici nu poate fi vorba aici de personaje schematice, iar ironia ca și accentele tragice sînt pe măsură veridicității proiectului.
Despre comediile lui Shakespeare, un important teatrolog afirmă că sînt o pagină albă care așteaptă să fie scrisă. Andrei Șerban rescrie Mult zgomot pentru nimic preluînd o temă din ultima carte a lui Peter Brook Tip of the tongue (Pe vîrful limbii), apărută la New York în 2018, anume tema Oglinzii. Căci, da, „Teatrul e oglindă naturii”, cum spunea marele Will, dar o oglindă care trebuie să dispară, seară de seară, în dialogul dintre scenă și sală. O experiență comună va să le aducă pe ambele la unison. Ea, această oglindă reflectă totodată ceea ce sîntem de fapt, aici și acum. Față de atîtea făcături îngurgitînd clasicii și modernii cu același insațiabil apetit, sprijinite de condeieri cu misie, dalinieni (suprarealiști, vezi bine, anexe ale vreunui peisaj ori obiect imposibil), spectacolul lui Șerban are o miză clară și un „mesaj” cuceritor. Şi aceasta nu prin convocarea unor „nume mari”, unele ipostaze ale propriului nonsens ionescian traductibil pînă în ziua de apoi, cît a unor entuziaști indiferent de vîrstă, mulţi tineri, în sensul benefic al cuvîntului.
Binemerita semnalată întreagă distribuție, pentru dăruirea necondiționată în reliefarea personajelor, fără să tragă la public, dimpotrivă, atrăgîndu-l pe acesta în contextul structurat de regizor. Un factotum este Alexandru Bogdan, actor cu o vervă inepuizabilă în relația dintre scenă și sală, Prezentatorul introdus de Andrei Șerban – homo ludens, nu doar că să anime spectacolul, ci pentru a ne arătă, fără artificii premeditate, că sîntem într-un joc, unul foarte serios însă ,dincolo de ironia ori poantele improvizate, rolul pe care ar trebui să ni-l jucăm… Actorul interpretează încă patru personaje cu egal succes – Mesagerul, Baltazar, Părintele Francisc, un polițist. Liviu Pintileasa e, în reprezentarea lui Don Pedro, șeful mafiei siciliene însurat cu politică într-un final lămuritor, iar Alexandru Conovaru, în Guvernatorul Messinei, tatăl păcălit care-și consumă amarul cu vibrație shakespeariana. În Hero, fiică acestuia, două actrițe de vîrf, Alină Rotaru și Anca Dumitra. Bogdan Cotlet și Anghel Damian compun, pe portative distincte, figura lui Don John, spectrul Rîului. Dogberry-Coarma și Vergés-Aguridă (Șerban Georgevici și Dan Rădulescu), străjeri ai legii, sînt interpretați cu tot umorul „foncţiei” și stîlcirea cuvintelor că demni mesageri ai Puterii, reprezentanţii Fundației „Polițiștii, prietenii noștri”, pentru care „adună” fonduri. E de menționat aportul unei Andreea Boantă și Andreea Samson (Ursula, Grefierul), sau Andrada Corlat și Flavia Giurgiu (Conrada), precum și Dragoș Hulubă și Dan Rădulescu (Borachio), de asemenea Mihai Niţă (Bodyguardul, un polițist). În Claudio, Bogdan Cotlet și Lucian Ionescu. Dorina Chiriac, care face și asistenţă de regie, excelentă în rolul Margareta, la care se alătura Ana Bianca Popescu.
Costumele semnate de Doina Levintza, muzica originală a lui Raul Kusak, nu în ultimul rînd coregrafia – Ștefan Lupu, întregesc efortul conjugat al acestei producții teatrale. Unde totul e „la vedere”, prin intermediul filmului, proiecții din cele mai variate unghiuri ale eroilor și mediului unde se desfășoară acțiunea, inclusiv spectatorii, într-un univers al supravegherii oricărui gest. Morala fabulei nu e departe de realitatea înconjurătoare, pe care o redescoperim însă într-o operă de artă, dîndu-ne întîlnire cu poezia lui Shakespeare. Restul e tăcere, dacă ne-am pierdut reflexul reacției articulate. Montînd un spectacol atît de viu, aparent o comedie bonomă în care totul se aranjează ca într-un basm cu zîne, Andrei Șerban încearcă să ne scoată din pasivitatea vegetativă de simpli spectatori. O invitație în plus pentru a frecventa teatrul.
