More

Filmul „More” (1969), realizat de Barbet Schroeder, rulează joi 21 martie 2013 de la orele 19.00 (în versiunea originală cu subtitluri în limba engleză) în sala de cinema a UNATC, în cadrul Cineclubului Film Menu. Discuţia ulterioară proiecţiei va fi moderată de Teodora Lascu şi de Raluca Durbacă. Intrarea la proiecţie şi la dezbaterea ulterioară este liberă.

La vîrsta de 22 de ani, după o colaborare destul de îndelungată (1958 - 1963) cu Cahiers du Cinema, desfășurată în paralel cu perioada de studenție de la Sorbona unde urmează cursuri în filozofie, Barbet Schroeder își începe cariera mai mult decît prolifică de producător, cînd în 1962 înființează, alături de Eric Rohmer, una dintre cele mai prestigioase companii independente de producție și distribuție franceze. Les films du Losange avea să le permită lui Schroeder și Rohmer, dar și altor cineaști ai Noului Val Francez (Jacques Rivette, Marguerite Duras, Jean-Claude Brisseau etc.) să-și realizeze filmele într-un cadru de absolută libertate creativă. În prezent, Le Losange continuă să încurajeze demersurile artistice, de cele mai multe ori temerare, ale autorilor europeni, printre care Michael Haneke, Otar Iosseliani și Leos Carax. 

„More” (1969), cu care Schroeder își face debutul în regia de lungmetraj, apare într-un context internațional post-Summer of Love - termen care face referință la vara anului 1967, cînd un număr de tineri, neîntrecut pînă în momentul respectiv (de aproximativ 100.000), s-au strîns în cartierul Haight-Ashbury din San Francisco, dînd naștere unui fenomen de răzvrătire politică și culturală, așa numita „Revoluție Hippie”. Acești flower children se simțeau alienați de societatea clasei mijlocii, pe care o percepeau ca fiind dominată de materialism și represiune, și si-au dezvoltat propriul stil de viață, îmbrățișînd valorile hedoniste într-o existență de tip comunitar și lăsîndu-se seduși de diverse experimente care implicau un melanj de substanțe psihedelice, muzică rock și practica amorului liber. Filmul surprinde ultimele bătăi de aripi ale visului hippie. Stefan (Klaus Grünberg), un tînăr german proaspăt absolvent al facultății de matematică, face autostopul pînă la Paris, unde se asociază cu Charlie (Michel Chanderli), un escroc mărunt care trăiește din diverse pungășii. Charlie îl duce pe Stefan la o petrecere, unde acesta o întîlnește pentru prima dată pe Estelle (Mimsy Farmer), o frumoasă americancă boemă, care aparent duce o existență senină și lipsită de griji. În ciuda avertismentului primit de la prietenul lui, care îi atrage atenția să stea departe de ea, Stefan se îndrăgostește instantaneu. A doua zi o vizitează, iar Estelle îi face cunoștință cu ineditele (pentru el) plăceri ale consumului de marijuana, ca în cele din urmă să-și petreacă noaptea împreună făcînd dragoste. Cînd Stefan află că tînăra urmează să-și petreacă restul verii pe țărmurile însorite ale Ibizei (la vremea aceea una dintre destinațiile favorite ale comunităților hippie), se decide să o urmeze, iar odată ajuns acolo îi dă de urmă la vila unui misterios emigrant german, pe numele lui Ernesto Wolf, despre care află că este posesorul unui hotel și a cîtorva baruri locale, dar că, mai mult decît atît, ar fi și un fost nazist. Gelos pe Wolf, Stefan o convinge pe Estelle - care de altfel evită să clarifice relația pe care o are cu acest personaj enigmatic - să se mute împreună într-o căsuță aflată în cealaltă parte a insulei, unde își încep împreună traiul idilic, răsfățîndu-se cu mult sex, multe droguri și mult, mult soare. Treptat însă, cei doi cad pradă dependenței de heroină (cu care Estelle mai avusese de-a face în trecut) și, după ce în urma unor conflicte din ce în ce mai violente dintre ei, fata îl părăsește pe insula rămasă acum aproape pustie, Stefan, disperat, ia o supradoză fatală.      

Acompaniat pe întreg parcursul lui de o coloană sonoră eclectică psihedelico-experimentală special compusă de (The) Pink Floyd într-o componență post Syd Barret (formația, ulterior, scoțînd pe piață și un album intitulat Soundtrack from the film More), filmul devine instantaneu un punct de referință pentru generația flower-power. Datorită atît colaborării cu Pink Floyd, cît și participării lui Mimsy Farmer (care avea să se remarce ca o figură iconică în cinemaul italian al anilor ’70 aparținînd genului horror, în filme ca „Four Flies on Grey Velvet” din 1971 al lui Dario Argento, sau „The Perfume of the Lady in Black”, din 1974 al lui Francesco Barilli), „More” capătă statut de film cult, în ciuda faptului că se prezintă, totuși, ca un debut stîngaci pe alocuri, mai ales în interpretarea rigidă a protagonistului (Klaus Grünberg în rolul principal masculin) și în dialogurile ușor forțate, uneori ridicole și lipsite de firesc; în plus, vocea naratorului (Stefan) intervine dispersat, explicitînd cu lirism, ce-i drept, trăirile și gîndurile personajului (voice-over-ul ne anunță de la bun început că toată istoria care se va desfășura în fața privirilor noastre n-o să aibă un final prea fericit: „I wanted to live. I wanted to burn all the bridges, all the formulas and if I got burnt that was OK too.”). Cu toate acestea, filmul rămîne, aproape în mod curios, o reconstituire reușită a unei epoci aflate sub semnul contraculturii hippie și a consumului de droguri în general. Mai mult decît atît, Schroeder - și aici poate se simte cel mai pregnant influența colaborării lui cu cineaștii Nouvelle Vague-ului - reușește să se mențină imparțial, îndepărtîndu-se de latura dramatică a șirului de evenimente la care sînt supuse personajele și nu pretinde, spre deosebire de numeroase alte filme ale vremii respective care se lansează în extravagante tentative suprarealiste de a descrie fidel senzațiile oferite de drogurile psihedelice (vezi „Head”, 1968, r: Bob Rafelson) că ar avea vreun insight spre adevărata incursiune în incoerenta lume a hașișului, a LSD-ului, sau a heroinei. Deși se păstrează într-un tempo alert, cu secvențe care surprind stările de euforie necontrolată, acestea sunt privite din exterior, cu o viziune detașată, dar necritică - nu încearcă să ne avertizeze în ceea ce privește consecințele devastatoare ale excesului de narcotice, la fel cum nici nu elogiază epoca de aur a sex, drugs and rock’n roll-ului.  Cum însuși Schroeder susține despre film, „it’s less a story of its time, more a timeless tragedy”. De altfel, la baza filmului stă o povestire din biografia proprie a regizorului, în care acesta speculează în legătură cu posibilul lui parcurs în cazul în care ar fi dat curs pasiunii reale pe care o simțise pentru o tînără pariziancă dependentă de heroină. Iar în casa din calcar de pe insula Ibiza, decorată din belșug cu tot felul de pături afgane și brizbrizuri viu colorate, unde se petrec aproape jumătate din secvențele filmate, a locuit chiar Schroeder în perioada anilor ’50. 

Conform regizorului, „More” este o reiterare modernă a mitului lui Icar și Dedal, în care soarele e reprezentat de personajul Estelle, o apariție warholiană sumar îmbrăcată, inaccesibilă (îi mărturisește lui Stefan în repetate rînduri „Sometimes I love you, sometimes I don’t”) și efervescentă, o femme fatale în versiune hippie, atotconsumatoare. Soarele devine o prezență permanentă, un personaj în sine, iar camera lui Nestor Almendros (director de imagine veteran al Nouvelle Vague-ului și răsfățat al peisajului arthouse) îl privește direct, cu dezinvoltură și fluiditate în mișcări, astfel că splendorile naturale mediteraneene devin un cadru paradisiac, în care cele două personaje își trăiesc propria versiune de rai pe pămînt, care în timp ce le oferă promisiunea unei continue reînnoiri și eliberări, îi conduce, în final, spre ruină.

"More"

Germania de Vest - Franța - Luxemburg 1969

Regie: Barbet Schroeder

Scenariu: Barbet Schroeder, Paul Gegauff

Imagine: Nestor Almendros

Montaj: Denise de Casabianca, Rita Roland

Muzică: Pink Floyd

Sunet: Jack Julian, Robert Pouret

Distribuție: Mimsy Farmer, Klaus Grünberg, Heinz Engelmann, Michel Chanderli