Mi-e frig, mă dor picioarele

- scurtă mărturie de la graniţa Sloveniei cu Croaţia -

Sîmbătă am început să mă mişc. M-am îmbrăcat gros şi am plecat la supermarket să cumpăr pamperşi. M-am dus la o fostă fabrică de biciclete, care acum e un squat. Acolo e un centru de colectare care nu aparţine de nici o organizaţie. Ei sortează lucrurile şi ghidează voluntarii independenți. Am negociat ordinea în care se pleacă la graniţă cu cine mai aştepta şi am stat la discuţii o vreme. O sufragerie generoasă cu o bibliotecă extremistă: feminisme, occupy, benzi desenate; cutii cu mîncare, haine, încălţăminte, tampoane, ce s-au gîndit slovenii să doneze, şi o doamna politicoasă care le sortează. 

, îmi zice ea cînd o întreb care e situaţia la graniţă. Pleacă prima maşină cu voluntari. Să ne înţelegem, cei care pleacă din Rog (fabrica de biciclete) nu sînt voluntari de ONG-uri, sînt pur şi simplu oameni care au auzit că e nevoie de ei. Self organized volunteers care ajută la fața locului cu tot ce pot.

Mă ridic după o oră de aşteptat o maşină cu care să pot pleca şi zic Scuze, dar n-are rost dacă nu vine nimeni. Încalec bicicleta şi vine după mine tipa care sorta:

. 

Îmi zic:

level

.

Un tip în vîrstă ne dă un număr. Scot carneţelul. Zice

. Mă asigur că ştiu poezia de spus la telefon, leg temeinic bicicleta şi plecăm. 

Musteşte un cer apăsător peste autostradă. Îi zic: So good that you have a car şi zice: Actually is my mothers. Nu continui discuţia şi nu îl întreb câţi ani are că văd că bate spre 40. Eu sunt una în stomac şi altă în gură. Italianul, super companie. Pune Serj Tankian, mă pune în tema cu ce s-a întâmplat la graniţă săptămînile trecute şi îmi zice poveşti despre partizani. El e prieten cu un profesor de-al meu de la facultate. Profesorul, un tip modest cu istorii de voluntariat în toată lumea. Nici eu, nici italianul nu ştim cum se procedează, aşa că ne bazăm mai degrabă pe numărul ăla de telefon. 

- Hello, coming from Ljubljana, how can we help?

- Bring some water, always needed.

Ne apropiem de Brezice, unul dintre oraşele de graniţă, şi în drum luăm apă şi d-ale gurii. Ne opreşte o lucrătoare de la supermarket şi zice ceva în slovenă. Îi zic „for the border”. Pleacă şi ea, plecăm şi noi, şi se întoarce alergînd cu un coş plin de cutii cu crănțănele: Good good. For border.

Sunăm iar, primim instrucţiuni, sunăm iar, vorbim cu altcineva, sunăm iar, ajungem în Rigonce, oraşul în care tocmai au improvizat un fel de ţarc pentru refugiaţii pe care îi aduc cu trenul. Oprim pe o stradă cu case micuţe şi dichisite. Corturi şi lumină, e deja 7 seara. Italianul se dă jos, eu rămîn cu centura pusă şi mă gîndesc daca golul pe care îl am în stomac e o premoniţie sau e frică brută. 

Aflu că sunasem un grup de tineri care găteau cantităţi industriale în curtea unui localnic.

- How can I help?, zic.

- We cut potatoes, can you?

Desigur, în sfîrşit nu mai gătesc doar pentru 3-4 oameni.

Sînt o gaşcă de tineri din Berlin. Au auzit ce se întîmplă şi au plecat către graniţele Sloveniei. Au luat cu ei ce ajutoare au putut şi cît de multe vase au încăput în dubiţă şi au fost cîte puţin la fiecare graniţă. Campaţi în Rigonce, în curtea unui sloven drăguţ, găteau deja de 24 de ore pentru refugiaţi. În mod normal, nu e chip să le poți da altceva decît mîncare sigilată (pentru că nu e considerat igienic), dar băieţii au negociat aşa de bine, încît poliţia le-a dat undă verde, cu condiţia să aibă caserole sterile.

Sloveni, nemţi, australieni, elveţieni, cehi, italieni şi austrieci au lăsat tot şi au venit să ajute. Nimeni nu e responsabil de nimic şi nu are vreun coordonator. Cu toate astea, jur că totul funcționează grozav. 

Las cartofii, mă duc pe teren. Un fum gros ca de gaz lacrimogen îmi rupe nasul. Mă gîndesc „ia uite poliţia, ce violenţă”. Cînd mă apropii, văd că refugiaţii dau foc la gunoaie, la haine, la pantofi că să se încălzească.

Imaginați-vă un cerc îngrădit cu bandă „policija”, în care stau 1000 de oameni. Ca şi cum ai lua un cartier întreg într-o excursie pentru 10 zile, şi i-ai trimite la drum doar cu cîte un rucsac. Unii în sandale sau papuci, alţii în pantaloni scurţi. Duşi după muncă direct într-o excursie în Europa „permisivă”. 

Cortul de ambulanţă are paramedici care ştiu arabă, cîteva paturi şi puţintel echipament medical. Acolo e cald şi stau mamele cu copilaşi şi bătrînii care nu pot să meargă, li se dă ceai şi cineva e mereu acolo să îi facă să se simtă mai bine. În timpul ăsta restul familiei aştepta în jurul cortului ca să nu se piardă unii de alţii. 

În cele 15 ore petrecute acolo, sînt martoră la trei sosiri. Plecă unii cătinel pe o ulicioară, vin alţii direct din gară. Fiecare val de aproximativ o mie de oameni stă cam 3.5 - 5 ore, timp în care oamenii încearcă să doarmă, să mănînce, să se mişte şi să rezolve cît de cît probleme simple cum ar fi: şosete ude, mîini îngheţate, pantaloni murdari. Se văd fete pesimiste, feţe nepăsătoare, feţe disperate. E atît de amestecat, că nu poţi să pui o etichetă pe sentimentul comun. 

A mers aşa trei ture. Unii vin mai bine îmbrăcaţi şi începem să simţim că s-au mobilizat voluntarii croaţii. Ştiam mereu cînd vine trenul, aveam un contact din Croaţia. O colegă cehă îmi zice:

. Ea ne informează în legătura cu trenurile şi dinamica de pe partea croată. Ştie oameni, pentru că a petrecut cîteva zile acolo. Povestim în timp ce pregătim pachetele cu mîncare, că, dacă vrei să ajuţi, tot ce trebuie să faci e să întrebi în jurul tău. Dar nu pe la asociaţii sau organizaţii, că toţi or să îţi spună că nu e nevoie de oameni. Să îi întrebi pe cei care independenţi, care se organizează fără autorităţi.

O vreme am făcut sendvişuri cu fetele din Elveţia. Mă întreabă în timp ce întind sardine:

Le zic că nu şi toate trei îmi zic rîzînd

. Facem sute de sendvişuri şi băieţii le distribuie. Se apropie de noi un soldat cu o cutie de metal,

. O ia una dintre tipe.

Soldatul, un domn de vreo 50 de ani, îşi ţine basca în mînă, zambeşte şi zice:

Mă topesc. Facem o pauză de biscuiţi danezi. 

Avem maldăre de haine lîngă cortul de salvare. Mergeam în mulţime şi întrebăm

Ţin minte ca un chelner şi mă întorc cu ce pot şi ce găsesc. Oamenii îmi mulţumesc îmi zîmbesc şi eu trec mai departe. Pe cei care vorbesc engleză îi auzeam de departe

sau

Alţii voiau să facă selfie-uri sau plîngeau pe umărul meu de necaz general. Că sunt de 10 zile pe drum şi părea să fie uşor pînă în Slovenia. Ce vrea statul sloven de la ei? De ce durează atît de mult? Unde îi duc? Mai e mult pînă în Germania?   E bine în situaţii de genul ăsta să nu îţi spui părerea, pentru ca zvonurile se transformă în iluzii de care chiar nu e nevoie acum. Le urez succes şi încerc să merg mai departe. 

O lumină gri dă vestea orei 5. Se schimbă ora. E încă 4. 

Am buzunarele pline de bomboane şi întrerup copiii din plîns cu ele. Aş face asta în fiecare zi. Alerg înapoi pentru ceva şosete. Un puşti blond de vreo 7 ani stă în spatele meu la grămada de haine. Îl întreb 

Îşi freacă măinile mici şi murdare, arătîndu-mi că vrea mănuşi. Îi arăt sacul cu şosete şi începe să caute temeinic. Găseşte două diferite şi rîdem amîndoi că nu îi convin. Fuge înapoi la tatăl lui fără mănuşi, fără căciulă.

O tipă cam de vîrsta mea îmi zice 

Tocmai găsisem o geacă de ski bleu, curată şi frumoasă. O trage pe ea, luminată toată, și îmi mulţumeşte:

Rămîne cu mine să căutăm ceva pentru sora ei. Găsesc o pungă cu absorbante. Îi dau un pachet. Se ridică şi pleacă:

Găsesc sensul bunătăţii. Mi-e frig, mă dor picioarele… Mă bucur. 

Mulţimea se mişcă. Zvonurile se contrazic la fiecare 5 minute. Unul dintre zvonurile confirmate e că îi sortează pe naţionalităţi şi negociază cu statele de unde vin ca să îi trimită înapoi. Afganistan, Pakistan, Irak si Siria. Siria are prioritate, îmi zic colegii. Oamenii ăştia habar nu au ce îi aşteaptă. Noi nici atît.

Plecăm odată cu unul dintre convoaie. În maşină cu noi am luat două femei şi un bebeluș care nu puteau să meargă. I-am dus un kilometru pînă la coada care aşteptă la autobuz. A fost prima dată după mult timp cînd am luat un copil în braţe. Mi-a tuşit pe faţă, dar am zis Hai lasă, rezist la o răceală. 

Îmi suflu nasul şi aştept să se facă cinci, ca să plec iar. Acolo unde am fost sîmbătă sînt garduri şi poliţia nu ne mai lasă să dăm nimic. Azi mă duc în altă parte. E mare nevoie de ajutor. Sper să nu îi trimită acasă şi sper să nu plouă. Vă ţin la curent. 

Dilema veche