Mănuşa lui Cameron

25 ianuarie 2013

Ceea ce am văzut, condensată în două zile, a fost de fapt istoria construcţiei europene. În 22 ianuarie erau aniversaţi 50 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysée, între Franţa şi Germania. A doua zi David Cameron şi-a pronunţat

.

Ar fi tentant să opunem bunul tandem franco-german, garant al spiritului european (şi prezentat în acest fel, de altfel, în timpul ceremoniei de acordare a premiului Nobel pentru Pace),  răului partener britanic, interesat doar de avantajele pieţei unice europene. Dar ar fi o greşeală. Căci cele două evenimente la care am asistat condensează în acelaşi timp provocările care vor urma pentru UE, în faţa unei realităţi cu mult mai nuanţate decît ar părea la prima vedere.

Lestate de criza euro, cu o diferenţa economică crescîndă, ca şi de diferenţele personale şi politice ale celor doi lideri, Germania şi Franţa au sărbătorit jumătatea de secol a înţelegerii lor fără a trasa o perspectivă clară. Angela Merkel, François Hollande, au dorit să arate o bunăvoinţă comună, care rămîne esenţială pentru Europa, dar

.

La Londra,

  şi a anunţat un viitor referendum asupra apartenenţei ţării sale la UE, privind negocierile. Punînd în balanţă posibilitatea unei ieşiri din UE, David Cameron îşi şantajează partenerii europeni, dar se pune şi cu spatele la zid. Antrenează UE într-o criză existenţială, dar îi oferă în acelaşi timp ocazia de a exprima ceea ce doreşte cu adevărat. Faptul că redefinirea proiectului european vine din partea unui englez nu este decît aparent paradoxal, căci doar outsiderii mai pot arunca tabuurile în aer.

Evident, primul ministru britanic nu-şi închipuie această negociere decît după 2015, şi doar dacă va fi reales. Este deci posibil ca ea să nu aibă loc niciodată. Însă presiunea euroscepticilor nu va dispărea în 2015, şi nimeni nu afirmă că un Partid Laburist din nou la putere va fi ceva mai conciliant. Să aştepţi ca timpul să treacă pentru a scăpa de problemele ridicate de David Cameron ar fi o socoteală proastă.

Criza zonei euro a ridicat următoarea problemă: pentru a salva moneda unică şi a conserva economia europeană, UE trebuie să avanseze spre o integrare politică, însă aceasta nu poate privi decît 17 din cei 27 de membri, cei din zona euro. Dintr-un anumit punct de vedere, (mini) statul federal consacră în consecinţă o Europă cu mai multe viteze. O contradicţie peste care nimeni nu ştie cum să treacă.

David Cameron propune "o structură care poate împăca diversitatea membrilor săi [...], dintre care unii doresc o integrare economică şi poltică mult mai strînsă". Federaţie sau Europă à la carte? Alegerea există de vreo douăzeci de ani. Ar fi timpul ca nodul să fie tăiat.

Dacă doreşte cu adevărat regăsirea unui sens şi a unui rol important în politica europeană, tandemul franco-german trebuie să ridice mănuşa aruncată de Cameron. Dar nu mai poate şi nici nu trebuie să o mai facă de unul singur. Indispensabilă, axa Paris-Berlin nu mai este suficientă. Ea trebuie să asocieze state membre ca Italia, Spania sau Polonia, şi să lărgească acest cerc atît de mult cît se poate. Ea trebuie să treacă de diferenţele dintre membrii fondatori şi cei mai reticenţi, între ţările din zona euro şi celelalte, între Est şi Vest şi Nord şi Sud.

Chiar dacă referendumul britanic nu va avea niciodată loc, problema apartenenţei Marii Britanii a fost totuşi ridicată. Ar fi mortal să te prefaci că ea nu există, undeva în mijlocul discuţiilor Consiliului European. Britanicii, care insistă pentru ca Piaţa unică să se afle "în inima" relaţiei lor cu UE, vor trebui să se pronunţe, să zică dacă sînt sau nu gata să iasă din UE, cu toate pagubele colaterale evocate de şeful lor de guvern. La rîndul lor, partenerii europeni vor trebui şi ei să se pronunţe. Cît de mult ar da pentru ca britanicii să rămînă printre ei, cum ar vedea o viitoare putere europeană fără aceştia?

Organizare politică, sens istoric, acţiune economică: schimbările sugerate de provocarea britanică sînt cele impuse deja, în reflecţie, de către criza actuală. Se mai adaugă, de acum încolo, ameninţarea impozantă a plecării unui stat-membru. Este inutil să mai serbezi trecutul la Oslo sau la Berlin dacă nu înfrunţi şi aceste provocări.

Eric Maurice  este jurnalist francez, redactor şef al presseurop.eu. După ce a făcut studii de istorie şi jurnalism, a început să lucreze, din anul 2000, la Courrier international, unde a fost responsabil pentru Franţa, a transmis actualitatea nord-americană şi a condus serviciul Europa de Vest.