lumea-i atît de frumoasă
lumea-i atît de frumoasă că sigur ascunde o comoară mai mare
spune mama mea abia gîngăvind de pe patul ei de spital
alzheimer
dar
mă recunoaşte oarecum şi iubeşte şi ştie că e iubită
alzheimer monstrul ăla mic şi nemernic uită tot
ea nu uită
dacă ai putea sta cu ea 24 de ore din 24
ea ar fi tot timpul lucidă
ar avea luciditatea de diamant a iubirii
care nu are trecut nu are viitor
are doar ceva imprecis şi imperial – un fel de prezent
(care nu e în nici un caz trecerea de la trecutul imediat la
imediatul viitor)
da
un fel de prezent în care totul e încă posibil
ah da
în care e încă posibil să nu ne naştem
să nu ne fi născut
lumea-i atît de frumoasă – zice mama mea – că sigur
ascunde o comoară
care va înghiţi patul ăsta mizer prin care abia dacă zbor
şi pe monstrul ăla mic şi impertinent
care se laudă că e din dinastia alzheimer
şi o să zburd din nou
vertij. poeme şi prozopoeme
