Lumea amputată de dinaintea poveştilor

Copiii ştiu
mereu, dinainte
                              cînd se termină povestea.
După tremurul din voce,
după felul în care cade lumina lămpii pe hăinuţa de pijama
ce trepidează uşor
de aşteptare şi presimţiri.
Sau după mîinile încetinite ale povestitorului,
îmbătrînite brusc
                           în gestul de a stinge lumina.
Copiii sînt
mereu pregătiţi de sfîrşitul poveştii,
pentru că acolo e ora calmă a închiderii de cerc,
pentru că de acolo somnul e o groapă mare plină de miere
în care se pot cufunda cu ochii închişi,
                             cu braţele deschise larg.
E şi foşnetul foii care pare că se termină,
E neputinţa cu care ţie, cel ce citeşti povestea,
ţi se face somn şi groază,
fără să fii niciodată pregătit
pentru sfîrşitul poveştii,
ce îţi iese printre buze
brusc, scurt, inert
                            ca o şopîrlă cu solzi de întuneric.
Copiii adorm cu sfîrşitul poveştilor în braţe.
Doar povestitorul rămîne înţepenit,
cu pleoapele lipite de arcade,
în lumea amputată
                             de dinaintea poveştilor.
El nu înţelege
şi nu iartă
de ce sfîrşitul poveştilor
nu se sfîrşeste
o dată.